Cugetari profunde preluate de la niste oameni cu spirit

Intr-una din lucrarile sale, filosoful moralist Seneca a scris: „Ceea ce nu opreste legea, opreste buna-cuviinta.”
Întreprinde încet, dar perseverează în ceea ce ai început. (Bias)
 Homer poate să nu fie Homer. Iisus Hristos e cu siguranţă Iisus Hristos.

citat din Gavriil Stiharul

Dacă vă veţi construi bisericile pe munţi şi pe dealuri, să nu credeţi că veţi fi mai aproape de Dumnezeu. Primii creştini se rugau în catacombe.

 

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.

Înainte ca voi să trăiţi, ea, viaţa, nu este nimic; dar voi sunteţi cei care îi daţi sens, iar valoarea nu-i altceva decât sensul pe care voi îl alegeţi… să zicem mai degrabă că alegerea morală trebuie comparată cu alcătuirea unei opere de artă.

Predica la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post

Predica la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post

Predica la Duminica Sfintei Cruci

Despre valoarea sufletului

…Ce va folosi omul de va dobindi lumea toata si
isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb,
pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37)

Iubiti credinciosi,

In predica Sfintei Evanghelii de astazi vom vorbi, pe cit ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului si despre valoarea sufletului omenesc. Iata ce spune Mintuitorul: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea, dar isi va pierde sufletul sau? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau (Marcu 8, 37). Auziti, fratii mei, cit de mare si nemasurata valoare are sufletul nostru si la cita cinste si pretuire l-a ridicat Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos? Si daca este asa, cine va putea vreodata a se impotrivi acestui adevar?

Sfinta Scriptura are obicei de multe ori sa numeasca pe om „suflet”. Iata ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob in Egipt si care au iesit din coapsele lui, au fost de toate saizeci si sase de suflete, afara de femeile feciorilor sai (Facere 46, 26). Iata ca Sfinta Scriptura il numeste pe om „suflet”. Si de ce il numeste Sfinta Scriptura pe om „suflet”? Raspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul fata de trup. Dar poate cineva sa-i spuna sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru ca sufletul are fire nevazuta, iar trupul are fire vazuta si simtita, si numai cind acestea se unesc intr-un singur ipostas atunci se cheama om. Dar nici sufletul nu se cheama om fara trup, nici trupul nu se zice fara suflet. Caci omul este un ipostas unit din doua firi, suflet si trup.

Ce este omul? Omul este un simbure si un centru al intregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu in cer si pe pamint. Omul este fiinta care tine legatura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a facut Dumnezeu in Univers. El comunica cu intreaga creatie insufletita: cu regnul mineral, cu lumea vegetala, cu lumea animalelor si cu lumea nevazuta a ingerilor, adica cu lumea cea ginditoare. Deci omul este un centru al lumii vazute si al celei nevazute, de aceea Sfinta si dumnezeiasca Scriptura il numeste pe om „mare” (Isus Sirah 3, 18). Si in alt loc zice: Mare este omul si cinstit barbatul milostiv.

Dar de ce il numeste mare? Pentru ca in om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu si pentru ca, peste toate acestea, el este chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru ca omul uneste in sine cele patru lumi in mic, omul se numeste „microcosmos”, adica lume mica. Dupa Sfintul Grigorie Teologul si dupa alti Sfinti Parinti ai Bisericii lui Hristos omul se cheama si macrocosmos, fiindca este mai mare decit toate creaturile vazute. Omul este o lume mare in cea mica, deoarece el uneste in sine nu numai lumea cea vazuta si simtita ci si pe cea nevazuta a ingerilor si, pe deasupra tuturor, el este singura creatie facuta dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Sa vedem in ce fel omul se impartaseste de insusirile ingeresti. Ingerii se tilcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, dupa cum este scris: Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalmi 103, 5). Ingerii sint cei ce ne ajuta in necazuri, in scirbe si in ispite. Ei se bucura neincetat de cei ce cresc in virtute si se mihnesc de cei ce cad in pacate si le ajuta sa se ridice din nou prin pocainta. Ingerii slujesc la mintuirea sufletelor omenesti si niciodata nu ne parasesc, pina la iesirea noastra din viata aceasta. Ingerii alcatuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre paza pamintul si slujesc mai aproape de noi la mintuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfintul Apostol Pavel a zis: Ingerii oare nu sint toti duhuri slujitoare, trimisi spre slujba, pentru cei ce vor fi mostenitorii mintuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are si el de la Dumnezeu o lucrare asemana-toare cu a ingerilor. El are credinta si dragoste de Dumnezeu si Ii slujeste cu frica si cutremur. Sufletul omului are si el putere de a sluji, de a ajuta pe fratii sai, de a-i mingiia in necazuri, de a-i intari cu cuvintul si de a veni intotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de inger amestecat din doua firi, cum il numeste Sfintul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucuresti, 1938).

Sfintul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune si el ca „omul este frate cu ingerul dupa puterea sa cuvintatoare. Ce este mintea omului, aceea este si ingerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viata lui Moise, p. 813). Caci trebuie sa stim ca numai Dumnezeu este cu desavirsire netrupesc, ca toti ingerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sint preasubtiri, din foc ceresc si sint numiti in scrierile bisericesti „netrupesti”.

Sufletul nostru nu este strain nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie data de Dumnezeu, tine minte toate, iar mintea lui, daca este luminata de Preasfintul Duh, impartaseste si binevesteste Evanghelia in care este cuvintul lui Dumnezeu si toate invataturile mintuitoare de suflet.

Omul, asemenea incepatoriilor, stapineste orase, tari si tinu-turi, da legi si conduce suflete dupa cum a zis Dumnezeu: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamintul si-l stapiniti (Facere 1, 28).

Imitind ceata ingerilor care stapinesc in vazduh pe diavoli, sufletul omului curat si luminat de darul lui Dumnezeu stapineste si el pe diavoli, ii arde cu rugaciunea si smerenia. Sufletul curat nu vrea sa faca voia lor si, mai ales, nu se lasa biruit de patimile trupului si ale sufletului pentru ca are in el pe Tatal, si pe Fiul si pe Duhul Sfint (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stapiniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri si minuni mari si in loc de a ocirmui vinturile si schimbarile vremurilor el stapineste madularele trupului sau, ocirmuieste virtutile, alunga furtuna gindurilor si patimile sufletului, punindu-le pe toate in rinduiala spre slujba si slava lui Dumnezeu.

Si cu ceata domniilor se aseamana foarte mult sufletul omului. Caci prin darul lui Dumnezeu ajunge sa domneasca peste simturi, si peste patimile trupului si ale sufletului sau.

Sufletul omului are inca de la Dumnezeu darul pe care il au sfintele tronuri, putind si el intr-o masura sa primeasca si sa odihneasca pe Preasfinta Treime in mintea si in inima sa, prin curatirea de patimi, prin iubire si smerenie.

Omul se impartaseste putin si de lucrarea heruvimilor, dupa masura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi intelept si veghetor asupra patimilor, cu mintea si inima pline de cunostinta dumnezeiasca, putind si el sa reverse intelepciune duhovniceasca prin propovaduirea cuvintului lui Dumnezeu spre mintuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitind pe serafimi, cind ajunge desavirsit, se umple de caldura si vapaie dumnezeiasca si are atita dragoste arzatoare fata de Preabunul Dumnezeu incit, pe drept cuvint, este „un serafim in trup, un serafim pamintesc”.

Omul este mai mic decit ingerii cu cunostinta, iar cu darul, cunoaste mai putine taine dumnezeiesti decit acestia. Asa trebuie sa intelegem cuvintele Mintuitorului despre Sfintul Ioan Botezatorul, care zice: Intre cei nascuti din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic intru Imparatia Cerurilor este mai mare decit el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru ca din toata zidirea, numai omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decit ingerii. Sufletul omului intrece pe ingeri prin trei insusiri, dupa Sfintul Vasile cel Mare si anume: prin minte, prin cuvint si prin voie de sine stapinitoare, adica libera. Caci prin minte sufletul omului se aseamana mai ales cu Tatal si cu Fiul, iar prin voia sa libera, de sine stapinitoare, care este radacina tuturor bunatatilor, sufletul se aseamana Sfintului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei insusiri.

Iubiti credinciosi,

Vedeti cit de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeti pina la ce cinste si stralucire se ridica? Si aceastea pentru ca omul este regele creatiei, singura fiinta creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mintuitorul in Sfinta Evanghelie de astazi: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea daca isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteste Biserica cuvintele Mintuitorului care zice sa avem grija de mintuirea noastra, mai ales acum in Postul Mare, cind tot crestinul binecredincios isi cauta de suflet. De aceea S-a intrupat si a patimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca sa scoata sufletele noastre, atit de pretioase, din robia patimilor si din adincul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigasi.

Iata pentru ce s-a pus aceasta Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca sa avem timp pina la Sfintele Pasti, sa ne pocaim, sa ne spovedim, sa ne impacam cu Dumnezeu si cu oamenii si sa primim cu vrednicie Sfinta Impartasanie care este cel mai mare dar pe care ni-l daruieste Mintuitorul pe pamint. Sa luam deci aminte cum traim, cum ne indreptam viata, ce am facut pina acum pentru sufletul nostru si ce trebuie sa mai facem pe viitor ca sa dobindim mintuirea noastra si sa scapam de osinda.

Sa luam aminte ca tocmai de aceea ne lupta atit de mult diavolul prin slugile lui, ca sa ne rapeasca ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viata aceasta paminteasca, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decit toate margaritarele lumii. Pentru el suferim atitea ispite in trup; pentru el ne luptam o viata cu diavolii, cu slabiciunile firii, cu oamenii rai si cu patimile ucigase de suflet care ne ataca din toate partile.

Dupa ce am vazut ce este sufletul si cit de mare este valoarea lui, sa vedem acum cum trebuie sa ne pastram curat de pacate sufletul nostru; sau daca sintem stapiniti de patimi, care formeaza cancerul sufletului, cum am putea sa ne izbavim de robia lor si de vesnica osinda.

Sufletul pruncului dupa botez este curat ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate este sigur mintuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mintuitorul a luat un prunc in sfintele Sale brate, zicind: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului desavirsit, nestapinit de nici un pacat, de nici un gind necurat. Iata, pe pamint, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mintuit.

Cum ne putem curati sufletul, constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintii lucru ce trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfinta Impartasanie. Apoi este sfinta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune, fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din inima de piatra scot lacrimi, zice Sfintul Vasile cel Mare. Mai cititi seara sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.

A treia fapta buna care ajuta mult rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amindoua fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca. Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru pina la amiaza.

Alta mare fapta buna care ajuta mult la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cit puteti, ajutati cu dragoste si inima buna pe orice om care va cere.

Mare putere are milostenia sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu cuvinte de mingiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mintuire a sufletelor noastre.

Iubiti credinciosi,

Au trecut trei saptamini din Sfintul si Marele Post al Pastelui. In acest timp unii crestini s-au rugat mai mult, au venit la biserica, au postit, s-au impacat cu oameni si cu Dumnezeu, s-au spovedit si impartasit. Acestia s-au ingrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar multi inca n-au venit, desi Hristos ii cheama si ii asteapta.

Astazi, in Duminica a treia din Postul Mare, numita „a Sfintei Cruci”, dupa cum vedeti, se scoate cu mare evlavie in mijlocul bisericii Sfinta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumatatea postului in biserica pentru inchinare, unde sta o saptamina? Se scoate pentru a ne intari si a ne imbarbata in nevointa postului, ca sa-l putem parcurge cu folos pina la capat. Caci privind la Sfinta Cruce si cugetind la patimile Domnului uitam de necazurile vietii si primim putere pe calea mintuirii.

Fratii mei, este puterea Crucii lui Hristos in lume! Crucea ne-a adus mintuirea si impacarea cu Dumnezeu. Crucea a sfarimat prin Inviere portile iadului. Crucea ne-a deschis raiul si a biruit moartea. Crucea zdrobeste pe diavoli si-i alunga dintre noi. Crucea este scara de mintuire a lumii care ne urca la cer. Sa urcam la Dumnezeu pe scara Crucii. Sa ne impacam si sa ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Sa ne silim a ne duce fiecare crucea noastra cu smerenie, cu rabdare si cu nadejdea mintuirii. Sa nu deznadajduim in boli, in suferinte si in multimea necazurilor vietii. Sa ne gindim ca toti parintii, inaintasii si sfintii nostri au suferit si si-au dus crucea cu rabdare si bucurie pina la capat.

Deci sa ne intarim si noi, fratii mei, in nevointa postului. Inaintea noastra merge Insusi Hristos Mintuitorul lumii cu Crucea in spate. Sa-I urmam si noi cu credinta si barbatie, lucrind ziua si noaptea la mintuirea sufletelor noastre. Si ajungind cu bucurie la Sfintele Pasti, sa ingenunchem in fata Crucii si impreuna sa cintam: „Crucii tale ne inchinam, Hristoase, si Sfinta Invierea Ta o laudam si o marim!” Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Avertisment al Papei Benedict al XVI-lea despre vrajitorie

Papa Benedict al XVI-lea, care se află de vineri în Angola, a cerut catolicilor din această ţară, în cadrul unui serviciu religios oficiat în biserica Sao Paulo din Luanda, să insiste pentru convertirea celor care mai cred în spiritele şi puterile malefice ale vrăjitoriei. „Catolicii trebuie să ducă mesajul lui Christos tuturor celor care trăiesc cu teama de spirite, de puterile malefice prin care se simt ameninţaţi până într-atât încât ajung să condamne copiii străzii sau bătrânii pentru că – spun ei – aceştia ar fi vrăjitori”, a declarat papa reprezentanţilor de frunte ai clerului din Angola şi Sao Tome, participanţi la slujbă. În mai multe ţări ale Africii negre, unde catolicii continuă adesea să practice paralel animismul, persoane acuzate de vrăjitorie – în special copii – sunt ucise uneori de populaţie. La fel păţesc albinoşii, cărora li se atribuie puteri malefice. Suveranul pontif le-a cerut catolicilor să trăiască în pace cu animiştii şi i-a îndemnat să fie noii misionari.

Niste idei de ale mele

O idee «creştină» modernă New Age

                                                                                  Să bei bere e uşor. Să  faci mizerie în camera de hotel e    

                    uşor.  Dar   fii  creştin,  asta  e  o  provocare    dură.    Asta   e   adevărată      răzvrătire …”                                                                                                                                                          Alice Cooper

      

Am ajuns sa scriu pe aceste subiecte, nu din dorintza de a…”‘ma da  mai…rotund” Desigur aş dori ca să nu critic sau cumva să …lezez în nici un mod comportamentul sau conştiinţa dumneavoastră. Oamenii se pot nu numai cataloga dar şi delimita în buni şi mai puţin …buni….Numai unii naivi ar ajunge sa creada ca aici, pe acest Pamant intoxicat cu fel de fel de „injectzii”…de criza sau de altfel de motive, ar exista o oarecare catalogare.

 Am considerat aceste idei ca fiind acel „ceva” ce ar avea substrat.

 Pornind de la aceste considerente, impreuna cu acest citat(ce mi-am permis sa-l afisez ca si un motto), voi improviza (atat cat stiu) …si eu cate ceva.

 Adevarul de minciuna se imparte! Nu e un truism! Unii vor considera ca , in a scrie pe blog, este foar o senzatie de „a face valuri” sau a impresiona.

 Nicidecum! Pentru mine, cel ce am descoperit de mai bine de 1 an si 4 luni acest mod de a ma destinde…aidoma unei terapii.

Probabil ca  multzi ma vor considera si mai…”ciudat”,sau  aidoma acelei categorii ‘aparte” ce castiga teren…sunt angajatzi ori sa observe anumite lucruri ramanand impasibili (cu acestia nu am nimic prsonal), ori sa actzioneze, mai mult sau mai putzin violent..(cu acestia am „placerea” de a fi sprin preajma).

Multzi m-au privit si m-au intzeles ca fiind…neintzeles. I-am respectat, atat cat am considerat eu…In schimb,unii au trecut la acea forma de a ma ‘ataca”, atat direct, cat mai ales, misheleshte, fara anuntz… Nu vreau sa-mi mai reamintesc episoadele acelea…

 Las aceste lucruri sa fie doar…experientza acumulata (putzin cate putzin) pentru formarea mea…In schimb, am o singura remarca sau o mini-intrebare”De ce exista atat de  multă reticenţă şi îndoială?”

 Pretutindeni, orinde ai roti capul, daca doresti sa realizezi si cel mai banal lucru, exista o doza marita de…suspiciune! De catva timp, apropae ca nu mai imi incap amintirile ce sunt vii, cu atata pregnantza…

 Poate ca sunt atat de rau, de ..”paria” vazut incat,pe aici, in unele medii…se fersc de mine ca de  un purtator de ciuma bubonica…

Aş îndrăzni  totusi a vă invita la un moment de sinceritate. Acceptaţi? Numai, vă rog, să nu plecăm de la ideea că trăim într-o lume în care «îţi este răpit dreptul de a visa», cum ne îndeamnă un personaj, produs al multor convulsii acumulate în istorie.Am impresia că repectivul nu a aflat încă gustul autentic al libertăţii, mulţumindu-se cu teoriile din cărţile epocilor mai mult sau mai puţin «moderne».  

Dar cine imi poate înlănţui sufletul, fără propria consimţire, când Dumnezeu a avut grijă în a ne crea liberi?  Nu cumva fiecare a reuşit a face rost  de câteva«lanţuri» sau poate doar  s-a moştenit acest adevărat «sport naţional»şi e promovat la rang de idee «creştină»?

Acum aceste «lanţurile» au forţa de a ne strânge şi a ne  sfâşia… Trebuie cumva sa apelam la arme sau la violenta? Sau in fiecare din noi poate ca mai pastram acea tărie morală în a recunoaşte, că realitatea este deseori prea adevărată şi extrem de dură pentru a ne  contrazice?

Nu-mi permit sa va …ametzesc atat de tare.. Nu m-ash simtzi bine… Cu sigurantza , am mai „tratat” subiecte ce se leaga inevitabil de multe lucruri.

 Iubesc libertatea de exprimare, Iubesc oamenii sinceri si dreptul la viata al tutror. Insa, constrangerile, tirania de orice fel de natura, starea de incertitudine si…avatarurile unora de a ne…”duce cu presul” ma intriga!

 Retoric vorbind,fara sa par a fi „virusat” sau… Doamne -fereste a fi paranoic, mai exista oare Libertate? Sau acest lucru s- apierdut undeva…”departe”?

  Citind despre unele orori ale acestui secol-abrutizarea populatziei evreiesti (in general) dar si a altor popoare in cea mai draconica inventzie-„lagar de concentrare”- am ajuns la concluzia ca acei oameni chinuitzi vor avea (mai mult ca sigur) locuri alese in…Imparatzia Cereasca. De ce? Pentru simplu fapt ca au suferit,au fost umilitzi, batutzi, scingiuitzi,infometatzi, insetatzi, gazatzi etc

 Am intzeles ca viatza are un rol, dar nu se cuvine …altor „oameni rasatzi, superiori” (oare in ce  sau la ce) a se da…drept dumnezei, deoarece se traduce prin …dezumanizare!

Hmmm, despre libertatea de mişcare în spaţiul ce  s-a dat, indiferent de «nuanţe», de «intensitate», de «poziţionare», este mult mai greu de vorbit, de scris , decat orice alt lucru…Simplu! Notziunea de suflet primeaza! E aidoma unei „dulci” injectzii ce are efect direct … Libertatea dispare! E asa de logic ! Cu atât chingile sufletului  oricăruia sunt mai încordate, mai insuportabile, «angoasante».

 De ce oare omul modern  se lăcomeşte la atâta spaţiu? De ce dar  se depărtează atât de mult de centrul fiinţei sale?   

 Omul a ieşit din Adevăr, a vrut să fie  neutru,«căldicel», să devină precum vremurile.Oare s-a conştientizat acest aspect?  Cu siguranţă s-a ratat posibilitatea de a trăi în Absolut. Doar acolo dreptul de a visa este garantat. Doar acolo există posibilitatea de a visa însuşi visul Lui, ceva mai mult decat suma tuturor visurilor şi ideilor omeneşti. Doar astfel orice vis, inignifiant sau grandios, devine posibil.Ce argument mai veridic să rememorez? Nu spun înţelepţii lumii acesteia că partea conţine în sine întregul? Şi visul, oricărui -poate şi trebuie să fie însoţit de visul Lui. Ar fi şi ar ţine de domeniul idealului.
    Dar tot omul  modern a reuşit a crea o lume  artificială ,după unele principii «democratice».Expansiunea noţiunii de libertate poate să semnifice o libertate artificială, un adevărat simulacru care se  vrea impusă nu ..acceptată. Pot să o vizualizez ca pe o umbră a unei «noi» idei. Insist asupra noţiunii de «nou» deoarece aceste concepte,teorii quasi-improvizatorice au un ecou  şi un ritm sacadat în zbuciumata istorie a Umanităţii. Istoria nu numai că are capacitatea de a se respecta dar pot susţine ideea că este repetitivă.

  A spune că lumea e scăldată în bunătate nu înseamnă a exprima un optimism naiv care ar ignora natura umană. Dimpotrivă, a fi realist înseamnă a accepta neînţelesul specific situaţiei încurcate în care  omul se revoltă împotriva unui Creator care se încăpăţînează să n-o abandoneze. Printre altele, înseamnă şi a vedea  şi accepta ideea că oamenii sînt răi în ciuda faptului că trăiesc în virtutea unei extraordinare bunătăţi. Sună  aproape paradoxalca o celebră lege a lui Murphy?

   Prin urmare, cum se explică această contradicţie, că oamenii devin răi într-o lume bună în realitate? Poate că am găsi un răspuns dacă am admite că astăzi, precum în primele trei secole d.Hr., trăim din nou vremuri tulburi,sub o impresie generală a unui echilibru paşnic liber exprimat.    Poate fi asemănată ca o  trecere pe sub Arcul de Triumf! Care triumf? Singurul monument «triumfal» al căderii , al tuturor durerilor  Secolul XXI a debutat sub auspiciile «profetice» binecunoscute  ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum că acesta:«va fi religios sau nu va fi deloc» Realitatea nu confirmă dar nici nu poate nega acest «point de vue». Fără as fi sarcastic sunt de acord că profeţia preţioasă a lui Malraux este cel mult o ..puerilitate, o copilărie ridicată la rang de adâncă reflecţie filosofică.

     Zadkielix alias D.M

       

Horoscop

O predica deosebita la Duminica Fiului Risipitor

Predica la Duminica Fiului risipitor –fiulrisipitorSf. Ioan Maximovici

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitoul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii? Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea – urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

NAŞTEREA DOMNULUI – RĂSCRUCE A ISTORIEI

NAŞTEREA DOMNULUI – RĂSCRUCE A ISTORIEI

Un celebru text bizantin ortodox, care a putut sta la baza alcătuirii frumoaselor noastre colinde româneşti, readuce în amintirea noastră, evenimentul istoric al Naşterii Domnului în Betleemul Iudeii. Această Naştere a fost reală, atestată de Sf. Evanghelii şi de alte mărturii contemporane, iar comemorarea ei e menită să o reactualizeze în propriile noastre conştiinţe.

În sec. al VI-lea (490-560) cunoscutul imnograf bizantin, Roman Melodul, întocmea şi cânta, pentru prima dată, în biserica Sf. Sofia din Constantinopol,aşa numitul Condac al Naşterii Domnului, care va deveni, de atunci înainte, unul din cele mai frumoase texte ale imnografiei noastre răsăritene ortodoxe:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,

şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii slavoslovesc

şi magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Marea frumuseţe literară a acestui text se alcătuieşte pe o rară adâncime de cugetare teologică, una din cele mai rafinate de-a lungul secolelor creştine.

A-l naşte Fecioara  pe Cel mai presus de fiinţă, înseamnă a-L naşte-n trup omenesc pe Cel ce l-a făcut pe om; a-l aduce-n timp pe Cel ce este deasupra timpului; a-l întrupa pe Creator în trupul propriei Sale creaţii. Aici se cuprinde întreaga taină a pogorârii lui Dumnezeu pe pământ.

Pământul se poartă ca o fiinţă vie: Celui neapropiat Îi aduce peştera. E ca şi cum pământul ar ţine pe palme peştera din Betleem şi I-o îmbie lui Dumnezeu pentru ca acesta să-Şi afle adăpost spre a se naşte-n trup. Peştera nu e o construcţie făcută de mână; ea face parte din plămada însăşi a pământului. Prin faptul însă că-l adăposteşte pe Dumnezeu, ea devine cer.

Păstorii se îndreaptă spre peştera Betleemului, cântându-I lui Dumnezeu laolaltă cu îngerii de deasupra. Aşadar, alte hotare care se topesc: cerul se întrepătrunde cu pământul şi pământul cu cerul, purtătorii de trup cântă împreună cu cei fără de trup, lumile care până atunci păreau străine se regăsesc în armonia lor dintru început.

Magii care se închinau stelelor, de la o stea au învăţat să I se închine lui Hristos, cel ce era mai mult decât o stea şi decât toate stelele la un loc.Drumul magilor călăuziţi de stea devine astfel lungul drum al omenirii către Dumnezeu Cel adevărat, dar şi părtăşia întregului univers la descoperirea acestui drum. Dacă îngerii merg laolaltă cu păstorii prin cântec, steaua merge laolaltă cu magii prin lumină. Câtă splendoare!

Orice prunc omenesc e menit să şi îmbătrânească; odată îmbătrânit, el devine pruncul de atunci, de altădată. Nu însă şi Pruncul cel dumnezeiesc: El rămâne veşnic tânăr. El e de-a pururi Pruncul de acum. El nu s-a născut numai pentru păstori şi nu numai pentru magi, nu numai pentru păgâni şi nu numai pentru fiii lui Israel, nu numai pentru oamenii simpli şi nu numai pentru cei învăţaţi, ci pentru noi toţi, pentru tot omul.

Cheia spre adâncime a acestui text este cuvântul astăzi. Fecioara, într-adevăr, L-a născut pe Hristos atunci, în zilele lui Irod, dar îl naşte şi astăzi în vremea noastră, în chiar clipa când comemorăm evenimentul. Atunci s-a petrecut naşterea istorică, astăzi se petrece naşterea mistică, pogorârea tainică a lui Iisus în viaţa noastră duhovnicească. Aceasta este una din tainele creştinismului: în plan istoric, comemorarea evenimentului religios ne face contemporani cu el, în plan duhovnicesc, transfigurarea mistică îl face contemporan cu noi.

Imnul Sf. Roman Melodul ne dezvăluie taina prin care evenimentul istoric al Naşterii Domnului se strămută în noi, în fiecare din noi: pământul I-a deschis peştera, noi să-I deschidem ieslea sufletelor noastre.

Nota Bene. Acest articol este de fapt o preluare dupa articolul domnului Preot. profesor conf.univ.dr. Mihai SĂSĂUJAN

D.M