Niste idei de ale mele

O idee «creştină» modernă New Age

                                                                                  Să bei bere e uşor. Să  faci mizerie în camera de hotel e    

                    uşor.  Dar  să  fii  creştin,  asta  e  o  provocare    dură.    Asta   e   adevărată      răzvrătire …”                                                                                                                                                          Alice Cooper

      

Am ajuns sa scriu pe aceste subiecte, nu din dorintza de a…”‘ma da  mai…rotund” Desigur aş dori ca să nu critic sau cumva să …lezez în nici un mod comportamentul sau conştiinţa dumneavoastră. Oamenii se pot nu numai cataloga dar şi delimita în buni şi mai puţin …buni….Numai unii naivi ar ajunge sa creada ca aici, pe acest Pamant intoxicat cu fel de fel de “injectzii”…de criza sau de altfel de motive, ar exista o oarecare catalogare.

 Am considerat aceste idei ca fiind acel “ceva” ce ar avea substrat.

 Pornind de la aceste considerente, impreuna cu acest citat(ce mi-am permis sa-l afisez ca si un motto), voi improviza (atat cat stiu) …si eu cate ceva.

 Adevarul de minciuna se imparte! Nu e un truism! Unii vor considera ca , in a scrie pe blog, este foar o senzatie de “a face valuri” sau a impresiona.

 Nicidecum! Pentru mine, cel ce am descoperit de mai bine de 1 an si 4 luni acest mod de a ma destinde…aidoma unei terapii.

Probabil ca  multzi ma vor considera si mai…”ciudat”,sau  aidoma acelei categorii ‘aparte” ce castiga teren…sunt angajatzi ori sa observe anumite lucruri ramanand impasibili (cu acestia nu am nimic prsonal), ori sa actzioneze, mai mult sau mai putzin violent..(cu acestia am “placerea” de a fi sprin preajma).

Multzi m-au privit si m-au intzeles ca fiind…neintzeles. I-am respectat, atat cat am considerat eu…In schimb,unii au trecut la acea forma de a ma ‘ataca”, atat direct, cat mai ales, misheleshte, fara anuntz… Nu vreau sa-mi mai reamintesc episoadele acelea…

 Las aceste lucruri sa fie doar…experientza acumulata (putzin cate putzin) pentru formarea mea…In schimb, am o singura remarca sau o mini-intrebare”De ce exista atat de  multă reticenţă şi îndoială?”

 Pretutindeni, orinde ai roti capul, daca doresti sa realizezi si cel mai banal lucru, exista o doza marita de…suspiciune! De catva timp, apropae ca nu mai imi incap amintirile ce sunt vii, cu atata pregnantza…

 Poate ca sunt atat de rau, de ..”paria” vazut incat,pe aici, in unele medii…se fersc de mine ca de  un purtator de ciuma bubonica…

Aş îndrăzni  totusi a vă invita la un moment de sinceritate. Acceptaţi? Numai, vă rog, să nu plecăm de la ideea că trăim într-o lume în care «îţi este răpit dreptul de a visa», cum ne îndeamnă un personaj, produs al multor convulsii acumulate în istorie.Am impresia că repectivul nu a aflat încă gustul autentic al libertăţii, mulţumindu-se cu teoriile din cărţile epocilor mai mult sau mai puţin «moderne».  

Dar cine imi poate înlănţui sufletul, fără propria consimţire, când Dumnezeu a avut grijă în a ne crea liberi?  Nu cumva fiecare a reuşit a face rost  de câteva«lanţuri» sau poate doar  s-a moştenit acest adevărat «sport naţional»şi e promovat la rang de idee «creştină»?

Acum aceste «lanţurile» au forţa de a ne strânge şi a ne  sfâşia… Trebuie cumva sa apelam la arme sau la violenta? Sau in fiecare din noi poate ca mai pastram acea tărie morală în a recunoaşte, că realitatea este deseori prea adevărată şi extrem de dură pentru a ne  contrazice?

Nu-mi permit sa va …ametzesc atat de tare.. Nu m-ash simtzi bine… Cu sigurantza , am mai “tratat” subiecte ce se leaga inevitabil de multe lucruri.

 Iubesc libertatea de exprimare, Iubesc oamenii sinceri si dreptul la viata al tutror. Insa, constrangerile, tirania de orice fel de natura, starea de incertitudine si…avatarurile unora de a ne…”duce cu presul” ma intriga!

 Retoric vorbind,fara sa par a fi “virusat” sau… Doamne -fereste a fi paranoic, mai exista oare Libertate? Sau acest lucru s- apierdut undeva…”departe”?

  Citind despre unele orori ale acestui secol-abrutizarea populatziei evreiesti (in general) dar si a altor popoare in cea mai draconica inventzie-”lagar de concentrare”- am ajuns la concluzia ca acei oameni chinuitzi vor avea (mai mult ca sigur) locuri alese in…Imparatzia Cereasca. De ce? Pentru simplu fapt ca au suferit,au fost umilitzi, batutzi, scingiuitzi,infometatzi, insetatzi, gazatzi etc

 Am intzeles ca viatza are un rol, dar nu se cuvine …altor “oameni rasatzi, superiori” (oare in ce  sau la ce) a se da…drept dumnezei, deoarece se traduce prin …dezumanizare!

Hmmm, despre libertatea de mişcare în spaţiul ce  s-a dat, indiferent de «nuanţe», de «intensitate», de «poziţionare», este mult mai greu de vorbit, de scris , decat orice alt lucru…Simplu! Notziunea de suflet primeaza! E aidoma unei “dulci” injectzii ce are efect direct … Libertatea dispare! E asa de logic ! Cu atât chingile sufletului  oricăruia sunt mai încordate, mai insuportabile, «angoasante».

 De ce oare omul modern  se lăcomeşte la atâta spaţiu? De ce dar  se depărtează atât de mult de centrul fiinţei sale?   

 Omul a ieşit din Adevăr, a vrut să fie  neutru,«căldicel», să devină precum vremurile.Oare s-a conştientizat acest aspect?  Cu siguranţă s-a ratat posibilitatea de a trăi în Absolut. Doar acolo dreptul de a visa este garantat. Doar acolo există posibilitatea de a visa însuşi visul Lui, ceva mai mult decat suma tuturor visurilor şi ideilor omeneşti. Doar astfel orice vis, inignifiant sau grandios, devine posibil.Ce argument mai veridic să rememorez? Nu spun înţelepţii lumii acesteia că partea conţine în sine întregul? Şi visul, oricărui -poate şi trebuie să fie însoţit de visul Lui. Ar fi şi ar ţine de domeniul idealului.
    Dar tot omul  modern a reuşit a crea o lume  artificială ,după unele principii «democratice».Expansiunea noţiunii de libertate poate să semnifice o libertate artificială, un adevărat simulacru care se  vrea impusă nu ..acceptată. Pot să o vizualizez ca pe o umbră a unei «noi» idei. Insist asupra noţiunii de «nou» deoarece aceste concepte,teorii quasi-improvizatorice au un ecou  şi un ritm sacadat în zbuciumata istorie a Umanităţii. Istoria nu numai că are capacitatea de a se respecta dar pot susţine ideea că este repetitivă.

  A spune că lumea e scăldată în bunătate nu înseamnă a exprima un optimism naiv care ar ignora natura umană. Dimpotrivă, a fi realist înseamnă a accepta neînţelesul specific situaţiei încurcate în care  omul se revoltă împotriva unui Creator care se încăpăţînează să n-o abandoneze. Printre altele, înseamnă şi a vedea  şi accepta ideea că oamenii sînt răi în ciuda faptului că trăiesc în virtutea unei extraordinare bunătăţi. Sună  aproape paradoxalca o celebră lege a lui Murphy?

   Prin urmare, cum se explică această contradicţie, că oamenii devin răi într-o lume bună în realitate? Poate că am găsi un răspuns dacă am admite că astăzi, precum în primele trei secole d.Hr., trăim din nou vremuri tulburi,sub o impresie generală a unui echilibru paşnic liber exprimat.    Poate fi asemănată ca o  trecere pe sub Arcul de Triumf! Care triumf? Singurul monument «triumfal» al căderii , al tuturor durerilor  Secolul XXI a debutat sub auspiciile «profetice» binecunoscute  ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum că acesta:«va fi religios sau nu va fi deloc» Realitatea nu confirmă dar nici nu poate nega acest «point de vue». Fără as fi sarcastic sunt de acord că profeţia preţioasă a lui Malraux este cel mult o ..puerilitate, o copilărie ridicată la rang de adâncă reflecţie filosofică.

     Zadkielix alias D.M

       

Horoscop

O predica deosebita la Duminica Fiului Risipitor

Predica la Duminica Fiului risipitor -Sf. Ioan Maximovici

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitoul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii? Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea – urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!