Despre Creationism in general

DEFINITIE

Creationismul este o conceptie potrivit careia intregul Univers a fost creat nemijlocit de Dumnezeu. Creationismul se afla astfel in contradictie si opozitie cu evolutionismul.

FORME SI VERSIUNI ALE CREATIONISMULUI

Creationismul evolutionist
Creationismul evolutionist porneste de la ideea crearii Universului de catre Dumnezeu din nimic, insa promoveaza ideea unei retrageri a lui Dumnezeu din lume, astfel ca dupa ce Dumnezeu a creat lumea, ea a fost spusa unor legi evolutioniste, care au determinat o schimbare a speciilor dintr-una intr-alta, pâna la formele actuale.

Creationismul biblic
Luand in considerare pentru explicarea creatiei referatul biblic al Genezei, creationismul biblic sustine ca speciile au fost create ca atare dintru inceput de Dumnezeu si ca orice fel de evolutie de la o specie la alta specie este imposibila. Cartea Facerii sau Geneza prezinta conceptia biblica asupra aparitiei Universului si omului si a mersului ulterior al istoriei.

Creationismul biblic are doua subcurente principale:
- creationismul providential considera ca Dumnezeu, dupa ce a creat lumea, continua permanent sa vegheze asupra ei. Aceasta purtare de grija se numeste si proniere sau providenta. Ea se realizeaza prin mentinerea Universului in existenta, dar si prin interventii directe sau indirecte ale lui Dumnezeu spre indrumarea Universului catre telul pentru care a fost creat. Acest curent este impartasit in special de teologii si savantii din spatiul crestin ortodox (Serafim Rose, Nicolae Paulescu). Mai concret, creationismul providential ortodox se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii.
- creationismul deist considera ca dupa ce Dumnezeu a creat Universul s-a retras, lasându-l sa functioneze mai departe dupa legile pe care i le-a dat. Unii din adeptii acestui curent considera ca Dumnezeu intervine totusi pentru a mentine Universul in existenta, altii ca Dumnezeu intervine chiar si in istorie uneori, dar sub rezerva respectarii legilor Universului. Adeptii acestui curent provin din spatiul protestant, dar si din cel romano-catolic.

RASPUNSURI LA CELE MAI FRECVENTE INTREBARI – SECTIUNE IN PREGATIRE

Sunt religia si stiinta incompatibile?

Majoritatea oamenilor traiesc cu impresia ca stiinta si religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iata ce spunea parintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, in cuvântarea rostita la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizica (1918):

“Ca un om care si-a dedicat intreaga viata stiintei exacte – studiului materiei – va pot spune, ca rezultat al cercetarilor mele in legatura cu atomii, doar atât: nu exista materie ca atare. Tot ceea ce numim ‘materie’ isi are originea si exista doar in virtutea unei forte care face sa vibreze particulele unui atom, si care mentine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligati sa presupunem ca in spatele acestei forte exista minte constienta si inteligenta. Aceasta minte este matricea intregii creatii.”

Desi putini cunosc aceasta in România, unde darwinismul este inca dogma de netagaduit, un mare numar de savanti de prima importanta au crezut in Creatie. Numele lor alcatuieste o pleiada impresionanta, fie ca vorbim de oameni de stiinta pre-darwinisti fie post-darwinisti.

Dintre ei, amintim doar câtiva: Francis Bacon, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Blaise Pascal, Robert Boyle, Wilehlm Leibnitz, John Woodward, Johnathan Edwards, John Dalton – in perioada timpurie; Humphrey Davy, Michael Faraday, Samuel Morse – in perioada imediat pre-darwinista; Richard Owen, Henry Rogers, James Joule, Loius Pasteur, William Thompson Kelvin, James Maxwell, John Pettigrew, John Fleming – in perioada imediat post-darwinista; Howard Kelly, Paul Lemoine, John Mann, William Ramsey, Arthur Wilder-Smith – contemporani.

Despre Sfantul si Marele Mir

                                           Despre Sfantul si Marele Mir

Sfintirea Sfantului si Marelui Mir pe teritoriul tarii noastre, expresie elocventa a autocefaliei Bisericii Romane de-a lungul secolelor. Sfanta Taina a ungerii cu Sfantul Mir, instituita de Mantuitorul, este adeverita de marturii biblice, si anume: “Iar cel ce ne inta­reste pe noi si pe voi intru Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit, dandu-ne arvuna Duhului in ini­mile noastre” (II Corinteni I, 21-22); “Si voi ungere aveti…” (I Ioan XX, 27; V, 20 etc). Instituirea tainei ungerii cu Sfantul Mir s-a facut si prin diferite fagaduinte pe care Domnul le-a dat ucenicilor Sai in legatura cu puterea Duhului Sfant (Ioan VII, 16-17).

In primele zile ale Bisericii, Taina ungerii cu Sfantul Mir s-a administrat prin punerea mainilor Apostolilor, dandu-se Duh Sfant celor botezati. In Fapte – prima istorie a Bisericii – ni se spune ca: “…Apostolii din Ierusalim auzind ca Samaria a primit cuvantul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborand, s-au rugat pentru ei, ca sa primeasca Duh Sfant, pentru ca nu se pogorase inca peste niciunul dintre ei, ci erau numai botezati in numele Domnului Iisus. Atunci isi puneau mainile peste ei si ei luau Duh Sfant” (VIII, 14-18). Actul punerii mainilor a fost ulterior inlocuit prin ungerea cu Sfantul Mir. Caracterul indelebil al tainei ungerii cu Sfantul Mir ni-l adevereste si Sfantul Apostol Ioan prin cuvintele : “Ungerea pe care ati luat-o de la el ramane intru voi…” (I Ioan II, 27). Sfantul Mir se sfinteste “cu puterea, lucrarea si pogorarea Duhului Sfant”. Traditia Bisericii afirma ca Sfantul Mir a fost facut pentru prima data, de catre Sfintii Apostoli, din diferite mirodenii si balsamuri, care au fost pregatite pentru ungerea trupului Domnului in timpul inmormantarii si dupa inmormantare (Luca XXIII, 56; XXIV, 1). In virtutea succesiunii apostolice, episcopii, ca urmasi in har si credinta ai Sfintilor Apostoli, au avut de la inceput dreptul de a sfinti Sfantul si Marele Mir, care are puterea si harul pe care l-a avut insusi actul punerii mainilor Sfintilor Apostoli peste cei botezati.

Administrata indata dupa Botez, Taina ungerii cu Sfantul Mir, revarsa peste cel botezat darurile Sfantului Duh. Ungerea cu Sfantul Mir este numita si “ungere imparateasca, ungere duhovni­ceasca”, iar Mirul “vesmant nestricaciunii si semn savarsitor celor insemnati cu spalarea dumnezeiasca si cu chemarea Unuia-Nascut… si a Sfantului Duh”.

Prin ungerea cu Sfantul Mir – semnul vizibil al tainei – cei botezati devin “sfintiti cetateni”ai raiului, “popor ales, preotie imparateasca, neam sfant”. Prin Taina ungerii cu Sfantul Mir cres­tinul primeste darurile Duhului Sfant, care-l intareste in noua viata data lui prin Botez. Prin ungerea cu Sfantul Mir, noul membru al Bisericii devine deci partas al harismelor (Isaia XI, 2). Prin impar­tasirea cu Sfantul Duh, cel botezat primeste darurile Duhului Sfant pentru intarirea si cresterea lui in viata intru Hristos.

Sfantul si Marele Mir este materia indispensabila pentru savarsirea Tainei Mirungerii, pentru sfintirea bisericilor si a antimiselor. Initial, miresmele si mirurile care se foloseau pentru savarsirea celei de a doua sfinte taine erau pregatite de fiecare episcop, pentru ca pregatirea si sfintirea Sfantului Mir a fost privita de la inceput ca un privilegiu si o marturie evidenta a autocefaliei fiecarei comuni­tati ecleziale, condusa de catre un episcop. Prerogativa autocefaliei oricarei comunitati crestine, avand in frunte un episcop, sfintirea Sfantului si Marelui Mir a constituit intotdeauna un act festiv in viata religioasa a Bisericii crestine. Numarul mirurilor si miresmelor care alcatuiau compozitia Sfantului si Marelui Mir a evoluat cu timpul. Astazi Sfantul si Marele Mir se pregateste din untdelemn curat de masline, amestecat cu vin curat si cu multe si felurite balsamuri, esente si aromate, in numar de 38, dintre care cele mai multe sunt produsul unor arbusti si plante care cresc in Orient, ca de exemplu: arborele de mir, irisul, aloele, terebintul, arborele de tamaie etc.

Sfintirea Sfantului si Marelui Mir se savarseste in cadrul Sfintei Liturghii a Sfantului Vasile cel Mare, in joia din Saptamana Patimi­lor, cand Sfanta Liturghie se oficiaza impreuna cu vecernia. Prepa­rarea materiilor incepe cu o saptamana inainte. In sambata lui Lazar se aduc toate ingredientele si vasele la biserica, asezandu-se la locul indicat, pentru fierbere. Un asemenea eveniment are loc la anumite intervale de timp, constituind un moment de mare insem­natate in viata oricarei Biserici Ortodoxe autocefale.

La inceput, episcopii faceau ei insisi ungerea celor botezati urmand intocmai predania apostolilor. Cu timpul insa numarul comunitatilor sau parohiilor crestine inmultindu-se treptat, episcopii au transmis acest drept preotilor, prin mijlocirea Mirului sfin­tit de ei.

Dupa traditia si invatatura canonica a Bisericii Ortodoxe, fiecare episcop, cu hirotonie valida, are capacitatea harica de a sfinti Sfantul Mir pentru eparhia sa. Sfintirea Sfantului Mir de catre soborul episcopilor Bisericii autocefale nu inseamna insa retragerea dreptului pe care, in principiu, il are fiecare episcop, “fiindca in imprejurari exceptionale, afirma Prof. dr. Iorgu D. Ivan, fiecare episcop ar putea sfinti pentru nevoile propriei eparhii”. Actul sfintirii Sfantului Mir de catre soborul ierarhilor nu urmareste doar crearea unui cadru festiv pentru un moment atat de important din viata unei Biserici autocefale, ci acesta constituie si “una din for­mele prin care o Biserica nationala isi afirma independenta si auto­cefalia ei. Asa se explica de ce sfintirea Sfantului Mir se savarseste astazi de intaistatatorul Bisericii autocefale inconjurat de membrii ierarhiei acelei Biserici, ca semn vadit al solidaritatii acestora cu intaistatatorul lor si al unitatii acelei Biserici nationale…”. Actul sfintirii Sfantului Mir adevereste deci ca Biserica respectiva este autocefala si unitara in organizarea ei.

Conform dispozitiilor si normelor canonice, preotii nu au dreptul sa savarseasca aceasta lucrare sfintitoare. Preotii detin in Biserica o putere dependenta de puterea episcopului, care se manifesta prin administrarea Tainei Hirotoniei, a sfintirii Sfantului Mir, a fixarii timpului pentru penitenta etc. Aceste mijloace constituie temeiul plenitudinii preotiei detinute de episcop, in Bise­rica. Acest drept al episcopului de a indeplini toate functiunile preotiei deriva din insasi actul succesiunii apostoliceu. Ca urmasi ai Sfintilor Apostoli, in har si credinta, episcopii au mostenit si dreptul de a sfinti Sfantul Mir, act ce fusese indeplinit de Sfintii Apostoli prin punerea mainilor peste cei botezati. Aceasta randuiala canonica a Bisericii Ortodoxe ecumenice isi are temei in dispozitia canonului 6 de la Cartagina, prin care se dispune categoric ca “pre­gatirea Sfantului Mir… sa nu se faca de presbiteri, asa dupa cum, motivau parintii de la sinodul cartaginez, … la sinoadele tinute mai inainte s-a hotarat…”.

Formula acestei Sfinte Taine, “pecetea darului Sfantului Duh”, este precedata de o rugaciune, rostita de episcop sau preot. Ruga­ciunea pe care episcopul sau preotul din Biserica primara o rostea inainte de ungerea cu Sfantul Mir era mult mai scurta, dar in esenta identica cu cea de astazi. Se invoca bunatatea lui Dumnezeu pen­tru a darui asupra celui botezat pecetea darului Sfantului Duh. Dupa formularul rugaciunii din Constitutiile Apostolilor, episcopul sau preotul rostea: “Doamne Dumnezeule… fa acest Mir sa fie lucrator in cel botezat, ca sa ramana in el singur si statornic bunul miros al Hristosului Tau, si murind impreuna cu El, sa invieze si sa fie viu impreuna cu El” In rugaciunea rostita astazi, se multumeste lui Dumnezeu ca ne-a invrednicit de “fericita curatire prin Sfantul Botez si dumnezeiasca sfintire prin ungerea cea facatoare de viata”, apoi se invoca puterea lui Dumnezeu ca sa daruiasca celui botezat ” …si pecetea darului Sfantului si intru tot puternicului Duh…”. Cuvintele “pecetea darului Sfantului Duh”, care se rostesc la admi­nistrarea tainei, constituie forma tainei ungerii cu Sfantul Mir. Aceasta formula este mentionata, in mod expres, si in canonul 7 al Sinodului II ecumenic. “Pecetluindu-i, adica ungandu-i mai inainte cu Sfantul Mir pe frunte, si pe ochi, si pe nari, si pe gura, si pe urechi, – se spune in canonul mentionat – si pecetluindu-i zicem: “Pecetea Darului Duhului Sfant”. Dupa cum se poate constata ungerea cu Sfantul Mir s-a facut de la inceput asupra diferitelor parti ale corpului. Aceasta practica liturgica, sanctionata pe cale de obicei, a fost intotdeauna observata in Biserica Ortodoxa. Prin observarea acestei practici s-a respectat si dispozitia canonica a Bisericii Ortodoxe, care sanctionase cu valoare de lege obiceiul Bisericii primare. Biserica Romano-Catolica s-a indepartat de prac­tica canonico-liturgica a Bisericii primare.

In Biserica Romano-Cato­lica s-a indatinat practica ungerii celui botezat numai la frunte. Aceasta practica a fost sanctionata si de canonul 780 din Codex juris canonici al acelei Biserici, in vigoare si astazi. Desigur, aceasta practica este necanonica, intrucat atat canonul 7 al Sinodu­lui II ecumenic, cat si canonul 95 Trulan mentioneaza ungerea tuturor madularelor principale ale corpului omenesc. In canonul 95 Trulan s-a reafirmat si precizat: “…pecetluindu-i, adica ungandu-i mai inainte cu Sfantul Mir pe frunte, si pe ochi, si pe nari, si pe gura, si pe urechi; si pecetluindu-i zicem : “Pecetea Darului Sfantului Duh”. Randuiala ungerii cu Sfantul Mir a tuturor partilor corpului celui botezat, statornicita in Biserica primara, s-a pastrat si in Bisericile vechi orientale, pana in zilele noastre. In Biserica copta si in Biserica etiopiana, de exemplu, randuiala Molitfelnicului prevede a se unge fruntea, ochii, nasul, urechile, mainile – jos si sus -, pieptul, genunchii, spatele, umerii si talpile picioarelor. Randuiala si practica liturgica a Bisericilor vechi orientale adeveresc ca Bise­rica Ortodoxa a pastrat cu credinciosie randuiala statornicita de Biserica primara.

Dupa invatatura canonico-liturgica a Bisericii Ortodoxe, aceasta Sfanta Taina poate fi administrata numai de episcop sau preot, asa dupa cum se mentioneaza, dealtfel, si in Constitutiile Apostolilor. Odata cu ungerea cu Sfantul Mir, preotul transmite celui botezat binecuvantarea episcopului sau, ca semn vadit al comuniunii cu intreaga Biserica. In Biserica Romano-Catolica, conform doctrinei tridentine, savarsitorul de drept este doar episcopul. Potrivit dispo­zitiei canonului 782, paragraful 2, din Codex juris canonici preotul poate savarsi aceasta sfanta taina doar in mod extraordinar, cu apro­barea speciala a episcopului de la Roma.

Primitorii tainei ungerii cu Sfantul Mir sunt toti cei care au fost botezati. Administrarea tainei se face deci indata dupa Botez. In privinta administrarii tainei ungerii cu Sfantul Mir indata dupa Botez avem numeroase marturii biblice, care au fost inscrise si in canoanele Bisericii. Printre aceste marturii biblice amintim: 1. Duhul Sfant S-a pogorat peste Hristos indata dupa Botez (Matei III, 16); 2. Sfintii Apostoli au administrat aceasta sfanta taina prin actul punerii mainilor, indata dupa Botez (Fapte VIII, 14-17; XIX, 5-6); 3. Intrucat copiii sunt vrednici de a primi harul Botezului nu exista nici un motiv de a-i impiedica sa primeasca taina ungerii cu Sfantul Mir indata dupa Botez; 4. In Biblie ni se spune ca unii copii erau plini de Duhul Sfant inca din pantecele mamei lor, de exemplu Sfantul Ioan Botezatorul (Luca I, 15). Potrivit randuielii statorni­cite de canonul 48 de la Laodiceea, “se cuvine ca cei ce se lumi­neaza dupa Botez sa se unga cu harisma cereasca…”. Locul in care se savarseste aceasta taina este biserica sau acolo unde se savarseste Botezul.

In Biserica Romano-Catolica, practica administrarii acestei sfinte taine la sapte ani dupa botez s-a introdus abia in secolul al XIII-lea. Canonul 778 din Condex juris canonici prevede administrarea aces­tei sfinte taine dupa implinirea varstei de sapte ani – considerata de romano-catolici a fi varsta constiintei de sine. Aceasta “con­firmare” cum o numesc ei, poate fi administrata si inainte de sapte ani, in cazul in care copilul ar fi in primejdie de moarte. Savarsindu-se separat de Botez, nasii de la confirmare indeplinesc aceleasi conditii ca si nasii de la Botez. Romano-catolicii identifica Taina ungerii cu Sfantul Mir si cu “Olio santo”. De fapt, pentru canonistii si ecleziologii romano-catolici, validitatea tainelor consta doar in administrarea acestora dupa “forma canonica”. Protes­tantii administreaza Taina ungerii cu Sfantul Mir la varsta de 14 ani. Caracterul ceremonial – care este subliniat in mod deosebit – capata si un aspect juridic. Tinerii de 14 ani, in urma ungerii cu Sfantul Mir devin membrii ai comunitatilor parohiale, cu drepturi si obligatii depline.

In Biserica Ortodoxa, Mirungerea se administreaza independent de Botez numai in cazul in care unii crestini de alte confesiuni, carora Biserica Ortodoxa le socoteste Botezul valid, adica savarsit in numele Sfintei Treimi, isi exprima dorinta de a deveni membrii ei. Actul prin care acestia devin membrii ai Bisericii Ortodoxe comporta administarea ungerii cu Sfantul si Marele Mir, intrucat prin indepartarea de la invatatura ortodoxa au fost lipsiti de daru­rile Sfantului Duh. Celor care au iesit din Biserica si raman in afara ei, adica eterodocsilor, nu li se poate recunoaste calitatea de mem­bri ai Bisericii, indiferent daca au sau nu aceeasi invatatura. Tainele in general nu impartasesc caracter indelebil neconditionat. Recu­noasterea calitatii de membru ca si chestiunea validitatii tainelor este conditionata intotdeauna de ramanerea sau revenirea in Biserica ecumenica. Pe cei carora le-a recunoscut Botezul – cu motivarea ca este savarsit in numele Sfintei Treimi – Biserica Ortodoxa i-a primit, administrandu-le Taina Mirungerii (canonul 7 al Sinodului II ecu­menic ; 95 Trulan; 7 Laodiceea ; 57 Cartagina etc), dupa ce in prea­labil eterodocsii au anatematizat eresul lor. Ungerea cu Sfantul Mir este considerata de traditia canonica a Bisericii Ortodoxe, drept al doilea ceremonial ce se aplica eterodocsilor. Actul Mirungerii eterodocsilor produce efecte juridice, intrucat cel intors la Bise­rica Ortodoxa isi redobandeste statutul sau de membru al Bisericii, fiind reincorporat in harul Sfantului Botez. Dupa invatatura canonica a Bisericii Ortodoxe, cei care s-au rupt de comuniunea cu ea n-au mai avut puterea nici de a mai boteza si nici de a administra daru­rile Sfantului Duh. Sfantul Vasile cel Mare ne spune ca “cei ce s-au lepadat de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant peste ei, caci a lipsit comunicarea prin intreruperea succesiunii. Caci… cei care s-au departat aveau hirotoniile de la parinti, dar cei ce s-au rupt, devenind mireni n-au avut putere nici de a boteza nici de a hiro­toni, nici nu puteau da altora harul Duhului Sfant, de la care ei au cazut”. Recunoasterea prin iconomie a Tainei Botezului savarsit de unele Biserici crestine, in afara ei, in cazul cand eterodocsii respec­tivi sau gruparile lor ar cere sa stabileasca intercomuniune “in sacris” cu ea sau ar voi sa se intoarca la ea, parasind erezia sau schisma in care s-au nascut, nu inseamna o nerespectare a invata­turii dogmatice si canonice a Bisericii Ortodoxe. Aplicarea iconomiei trebuie inteleasa ca o exceptie de la randuiala canonica a Bise­ricii, urmarindu-se “binele duhovnicesc al tuturor, si al fiior ei, si al celor ce au cazut de la ea si vor sa se reintoarca, si al celor care vor sa­se apropie de ea cu incredere, parasind erezia in care s-au nascut”.

In practica Bisericii Ortodoxe de astazi se tine inca seama de decizia Sinodului constantinopolitan, din anul 1756, semnata si de patriarhul Alexandru al Ierusalimului. In hotararea Sino­dului constantinopolitan se preciza ca in privinta randuielii etero­docsilor “… urmam sfintelor Sinoade ecumenice, al II-lea si al V – VI-lea, care au dispus sa consideram ca nebotezati pe cei ce vin la Ortodoxie, daca nu au fost botezati cu trei afundari si scoa­teri si nu s-a rostit la fiecare afundare numele cate unei persoane divine, ci in alt fel oarecare au fost botezati… botezurile ereticilor deoarece nu sunt in consonanta si potrivnice dumnezeiestilor aseza­minte apostolice… ii botezam fara de nici un pericol in conformitate cu canoanele apostolice si sinodale”. Asadar, cei care au primit botezul ” …savarsit impotriva Sfintilor Apostoli si dumnezeiestilor Parinti, precum si impotriva obiceiului si asezamintelor Bisericii catolice (ortodoxe) si ecumenice” se cheama ca nu au primit “botezul predanisit de Dumnezeu Sfintilor Apostoli…”. Putem deci afirma ca, indiferent daca Botezul se repeta sau nu, ungerea cu Sfantul Mir s-a administrat intotdeauna eterodocsilor, asa dupa cum prevede si legislatia canonica a Bisericii Ortodoxe. Hotararea Parin­tilor intruniti la Sinodul de la Laodiceea a ramas normativa, autoritativa si actuala. Potrivit dispozitiei canonului 7 al acestui sinod, “cei ce se intorc din eresuri… sa nu se primeasca inainte de a anatematiza tot eresul, si mai ales de cel care tineau; si apoi pe cei ce se aduceau la dansii credinciosi, invatandu-i simboalele cre­dintei si ungandu-i cu Sfanta ungere, asa sa se impartaseasca cu Sfintele Taine”.

Dupa cuvantul Sfantului Vasile cel Mare cunoasterea si respec­tarea intocmai a dispozitiilor si normelor canonice privind adminis­trarea Sfintelor Taine, da posibilitatea slujitorilor Bisericii sa fie “vrednici indeplinatori ai sfintelor canoane”. Grija de a administra corect Sfintele Taine, implicit Taina ungerii cu Sfantul Mir, si de a fi vrednici indeplinatori ai sfintelor canoane a fost o preocupare pastoral-canonica constanta si pentru slujitorii Bisericii noastre.

In Biserica din Dacia romana, sfintirea Sfantului si Marelui Mir s-a facut de catre episcopii cetatilor, potrivit randuielii lasate de Sfantul Apostol Andrei, increstinatorul stramosilor nostri. “O straveche traditie, pastrata pana in zilele noastre, – mentiona Prea Fericitul Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane – marturi­seste ca Sfantul Andrei a vestit Cuvantul Evangheliei in partile de rasarit ale tarii noastre, indeosebi pe malurile Marii Negre…. Pana tarziu, in secolul al Vl-lea, se mai vorbea inca de episcopiile infiin­tate de Sfantul Apostol Andrei in tinuturile noastre”. Despre aceste episcopii, documentele vremii fac mentiune expresa enumerandu-le si localizandu-le. Prima mitropolie de pe teritoriul tarii noastre, atestata documentar, a fost Tomisul din Schytia Minor. Episcopii de Tomis au fost autocefali si autocefali au ramas multa vreme. In secolul al VI-lea, scaunul Tomisului era socotit ca facand parte intre “Arhiepiscopiile autocefale ale Bisericii de atunci. Si ca o expresie vadita a autocefaliei sale, dar si a comuniunii sale cu Biserica Ortodoxa Ecumenica, scaunul arhiepiscopal al Tomisului a avut si reprezentanti, apocriziarhi, pe langa patriarhul ecumenic din Constantinopol”.

Documentele istorice si inscriptiile crestine din secolele II-XIII inclusiv, atesta unitatea si continuitatea etnica si spirituala a daco-romanilor pe meleagurile in care isi duce astazi viata poporul roman. Exista marturii scrise ca in aceasta perioada – secolele II-XIII – populatia de pe teritoriul Daciei romane a vorbit limba latina, pe care evident n-a invatat-o nici de la geti, nici de la huni. In aceasta epoca Biserica de pe teritoriul Daciei Traiane a avut o organizare proprie, nefiind subordonata nici unei jurisdictii din afara. Reorganizarea bisericeasca si statala a romanilor din secolul al XIV-lea n-a fost decat continuarea stravechii organizari bisericesti, care a existat pe teritoriul patriei noastre. Obligatia intistatatorilor Bisericilor din provinciile istorice ale Romaniei de a primi Sfantul si Marele Mir doar de la Constantinopol, stavropighiile patriarhale, etc, au fost doar unele incercari ale Patriarhiei de Constantinopol de a-si materializa jurisdictia asupra Bisericii din Dacia romana. Dupa cum am vazut ca precizeaza si canonul 6 al Sinodului de la Cartagina, in Biserica primara, dreptul fiecarui episcop de a sfinti Sfantul si Marele Mir n-a fost contestat de nimeni, ci dimpotriva a fost considerat drept o observare fidela a dispozitiei canoanelor Bisericii. Prerogativa fiecarui episcop de a sfinti Sfantul si Marele Mir s-a datorat, in primul rand, dreptului de autocefalie, de care s-au bucurat in primele secole episcopii tuturor comunitatilor. Orga­nizarea ierarhiei nationale, a Bisericii locale in cadrul unitatii etnico-geografice bine stabilite, si a starii ei de autocefalie, a fost sanctionata de canonul 34 apostolic. Aceasta organizare biseri­ceasca in cadrul etnic a adus cu sine practica sfintirii Sfantului si Marelui Mir de catre soborul Bisericii locale, in frunte cu epis­copul cel dintai al natiunii, care a primit de-a lungul secolelor titulatura de episcop primat, mitropolit, exarh, arhiepiscop si patriarh. Nici un document al Patriarhiei de Constantinopol inainte de secolul al XIV-lea nu atesta trimiterea Sfantului Mir de catre Scaunul de Constantinopol. Nimeni nu poate inlatura mar­turia evidentei unei realitati istorice si canonice din viata Bisericii noastre, timp de secole, si anume, starea ei de autocefalie, de la in­ceputul organizarii pana in secolul XIV. Dar si din aceasta epoca – se­colul XIV – cand, sub influenta imprejurarilor, am depins canoniceste, pentru o anumita vreme, de Patriarhia de Constantinopol, starea de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Romane s-a pastrat, “fara ca atunci sa ne fi considerat supusi cuiva din punct de vedere jurisdictional, si fara ca, dupa dobandirea autocefaliei, sa fi trait cu sentimentul izolarii fata de celelalte Biserici surori din familia Sfintei Ortodoxii”. La afirmatia patriarhului ecumenic Ioachim III, ca Biserica Romana a fost pusa prin canonul 28 al Sinodului IV de la Calce-don, din anul 451, sub jurisdictia Patriarhiei de Constinopol, inva­tatul episcop Melchisedec al Romanului (1879-1892), care a fost redactorul principal al actului sinodal din 23 noiembrie 1852, arata ca “romanii n-au primit botezul si doctrina crestina de la Constan­tinopol, nici pe intaii lor episcopi, caci crestinatatea romanilor este mai veche decat chiar existenta Constantinopolului. Romanii au venit in Dacia cu samanta crestinismului inca din veacul al II-lea dupa Hristos. Samanta crestinismului adusa in Dacia s-a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului”. Legaturile canonice dintre Bisericile din provinciile istorice romanesti si patriarhia de Constantinopol “nu au fost regulamentate prin nici un canon bisericesc ori lege politica, ci au fost totdeauna relatii amicale, de bunavoie, niste legaturi morale cu centrul ortodoxiei”. In actul sinodal din 1882 se arata ca “statele romane precum si-au pastrat autonomia politica, tot asa au stiut sa-si apere si autocefalia bisericeasca prin puterile lor proprii de orice incercari arbitrare ale patriarhiei, precum: numi­rea mitropolitilor si a episcopilor, administratia si legislatia interna a Bisericii. Nu odata s-au tinut sinoade si adunari nationale si s-au facut protesturi energice contra a orice incercari de incalcare si nesocotinta a drepturilor autocefale a drepturilor bisericesti… Aceste incalcari ale patriarhiei in drepturile noastre autocefale, – se men­tioneaza in actul sinodal – dateaza mai ales din timpul domniei fanariotilor… Patriarhia, bazata pe domnii fanarioti, facea felurite incalcari in sfera autocefaliei bisericesti”. In actul sinodal din 1882 se arata ca practica primirii Sfantului Mir de la Constantinopol nu avea nici o baza canonica, intrucat acest lucru insemna ca “acea Biserica nu poseda toata plenitudinea mijloacelor de mantuire si sfintire ; ca daca ea nu poate produce Sfantul Mir, nu poate comu­nica nici Duhul Sfant celor botezati de dansa… A cauta Mirul pe la Bisericile altor tari inseamna a nu avea constiinta si increderea ca Duhul Sfant se pogoara de la Dumnezeu…”. Autocefalia Bisericii noastre a fost de fapt enuntata, si nu ceruta Constantinopolului, “ca act anticipativ si ca semn al unei autocefalii existente in fapt, care avea nevoie de o confirmare”. Biserica Ortodoxa Romana a avut ab antiquo o autonomie administrativ interna, nerecunoscand in propria sa administratie nici o ingerinta a vreunei alte autoritati bisericesti, asa dupa cum recunostea declarativ si Patriarhia de Constantinopol in anul 1885. Ea a fost neatarnata si autocefala si de sine administrata intru toate. Marturiile scrise adeveresc faptul ca, la inceputul secolului al XIV-lea, episcopiile din provin­ciile istorice romanesti aveau o organizare canonica, autocefala, bine stabilita. O inscriptie de la manastirea Ramet (Transilvania) pome­neste “existenta in secolul al XIV-lea a unei vieti ecleziastice ortodoxe bine organizate, in care se integra si arhiepiscopul Ghelasie, pomenit de mesterul Mihu M. In contextul acestei realitati istorice, se mai poate oare vorbi de organizarea canonica a Bisericii din provinciile romane ? Se mai poate oare afirma ca Patriarhia de Constantinopol a intemeiat primele mitropolii in secolul al XIV-lea pe pamintul tarii noastre? Reorganizarea canonica a Bisericii noas­tre, in secolul al XIV-lea, ne arata lamurit ca Bisericile din cele trei provincii istorice romanesti au adoptat o noua forma de orga­nizare canonica, dar “n-au recunoscut jurisdictia canonica si suprematia Patriarhiei Ecumenice decat in materie de credinta si dogma”. Organizarea si forma de conducere a Bisericii Romane a urmat randuielii statornicite in timpul Sfintilor Apostoli si in epoca sinoadelor ecumenice. Principiile canonice fundamentale, care au stat la baza organizarii conducerii Bisericii Ecumenice, ca de exemplu: principiul ierarhic, principiul colegial sau sino­dal, principiul autonomiei eparhiale, au stat si la baza orga­nizarii Bisericii din Dacia romana. Participarea episcopilor din Dacia Traiana la Sinoadele ecumenice ramane marturia starii de autocefalie, de care s-au bucurat ierarhii stramosilor nostri. Preve­derile canonului 28 de la Calcedon nu puteau sa faca referire la Biserica Tomisului sau la celelalte episcopii din tara. Daca episco­piile din Dacia romana s-ar fi aflat in tinuturi barbare – in sensul vrut de canonul 28- n-ar mai fi fost prezent la sinod intaistatatorul Bisericii din Dacia romana, episcopul Tomisului. Nu se putea deci statornici o stare de fapt care nu exista. Episcopii Tomisului participasera la toate cele trei sinoade ecumenice, anterioare si nici o mentiune documentara nu face aluzie la dependenta scaunu­lui Tomisului de scaunul Constantinopolului. Nici un episcop din Tomis n-a fost hirotonit de episcopul din Constantinopol. Mai mult, canonul 3 al Sinodului II ecumenic nu sanctionase dreptul de jurisdictie pentru scaunul din Constantinopol, pentru ca “din punct de vedere administrativ”, episcopul de Constantinopol era inca sufragan exarhului Traciei. Era doar un simplu primat de onoare. Desigur, ne putem intreba: ce fel de jurisdictie canonica putea sa-si revendice scaunul de Constantinopol asupra Bisericii din Dacia Traiana, cand la sfarsitul secolului al IV-lea nu putea invoca nici practica bazata pe obiceiul sanctionat de canonul 6 al Sinodului I ecumenic? Pentru a intelege mai bine situatia, trebuie sa amintim si faptul ca episcopul Valentinian al Tomisului a cerut respecta­rea canoanelor Sinodului IV ecumenic. Evident, un episcop care ar fi stiut ca hotararea canonului 28 ar fi privit si Biserica sa, nu s-ar fi aratat atat de zelos in implimentarea acestei dispozitii. Pre­rogativa episcopilor de Constantinopol de a hirotoni episcopi pentru tinuturile barbare, sanctionata de canonul 28 al Sinodului IV ecumenic, nu afecta deci Biserica din Dacia Traiana, care nu putea fi considerata nici o diaspora a Constantinopolului si nici loca­lizata intr-un tinut barbar, deoarece institutiile si limba imperiului, limba latina, erau la ele acasa. In timpul imparatului Justinian (527-535), Dacia Traiana se afla inscrisa in circuitele relatiilor poli­tice si economice cu imperiul Bizantin. Apoi, canonistul R. Souarn ne marturiseste ca insusi privilegiul conferit episcopului din capi­tala imperiului, de a hirotoni episcopi pentru tinuturile barbare, nu s-a materializat, deoarece “n-a avut niciodata sansa de a folosi acest privilegiu”. Izvoarele istorice adeveresc si ele aceasta realitate. Faimoasa lista de Verone, “Notitia dignitatum”, de la ince­putul secolului al V-lea, enumera urmatoarele cinci dioceze civile ale imperiului: “Orient, Asia, Pont, Moesia si Dacia”. Din punct de vedere ecleziastic, dioceza Daciei, din care faceau parte ambele Dacii – de la nordul si sudul Dunarii – a avut o organizare cano­nica autocefala, inerenta oricarei unitati administrative de tipul diocezelor. Organizarea canonica urma alcatuirilor civile, adica impartirii administrativ-teritoriale a imperiului. In aceasta epoca, Biserica din Dacia Traiana a intretinut relatii fratesti cu Biserica Iliricului si a Panoniei, datorita comuniunii bisericesti existente, dar si unor factori de natura geografica, politica, administrativa, etnica etc. In lumina acestor evocari succinte a starii de autoce­falie a Bisericii din Dacia Traiana, orice pretentie de jurisdictie asupra Bisericii noastre inainte de secolul al XlV-lea, pare intru totul neverosimila. Este suficient sa amintim doar faptul ca insasi notiunea de jurisdictie, de natura juridica, a fost straina de limbajul bisericesc pana in secolele IX-X. Pe de alta parte, juris­dictia de natura juridica, care a imbracat forma de suveranitate quasi-politica, nu se putea exercita in vremuri cand pamantul Daciei Traiane era bantuit de exodul popoarelor migratoare.

Dispozitia canonului 3 al Sinodului II ecumenic, reluata si com­pletata de canoanele 28 ale Sinodului IV ecumenic si 36 al Sino­dului VI ecumenic, ne arata ca “n-a existat in Biserica veche nici un fel de primat de jurisdictie”. Prin jurisdictia bisericeasca s-a inteles totdeauna “puterea publica cu care Hristos sau Biserica invesmanteaza pe o oarecare persoana pentru a conduce pe crestini in ordinul supranaturalului” si nu dreptul vreunei Biserici, indi­ferent de forma organizarii, de a se amesteca in treburile altei Biserici.

In vederea afirmarii si sustinerii autocefaliei Bisericii noastre se invoca obiceiul tarii si pravila Bisericii Ortodoxe ecumenice. O mar­turie graitoare peste veacuri ramane in aceasta privinta, hotararea Sino­dului tinut la Iasi, in anul 1752, pe timpul mitropolitului Iacob Putnea-nul, contra numirii strainilor in ierarhia Bisericii din Moldova. Sino­dalii din 1752 au dat glas constiintei de veacuri a independentei Bisericii lor. Facandu-se ecoul acestei constiinte, ei se adresau lumii crestine si, mai ales, celor care trebuiau sa ia aminte, prin cuvinte pline de demnitate si legitima mandrie nationala, aratand ca Biserica si neamul lor au fost libere si independente, in ciuda ingerintelor unor straini. “In stiinta dam tuturor cui se cade a sti, – se spune in actul sinodal de la 1752 – de vreme ce fieste care tara are osebite obicee, si sa tin si sa pazesc cu obiceele sale, dupa cum si sfanta Pravila porunceste si intareste asupra obiceiului tarii a se urma si a se pazi. Cuvine-se dar nu numai a pazi ori cine obiceiul tarei si al patriei sale, ca sa stee nemutat si necalcat ce inca si aparatoriu cu toata taria sa sa fie, asupra potrivnicilor ce se ispi­tesc a calca obiceiul cel bun si de folosul tarei. Fiind doar obiceiu si intru aceasta de Dumnezeu pazita tara, Mitropoliti si episcopi din streini sa nu se faca, fara numai din pamanteni, care obiceiu din descalicatura tarei si pana acum, asa s-au urmat, si s-au pazit si nici odata altul strein nu s-au intamplat sa fi fost primit la pastoria vre unui scaun, … ca sa nu se stramute obiceiul tarei”. Prin hotararea luata, ierarhii Bisericii Moldovei marturiseau ca si-au facut doar ” datoria ce ni se cade a pazi hotarele obiceiului tarei si a dreptatei, …cu judetul sfintei Pravili, si cu puterea darului ce ni s-au dat… cu sobor”. Normele inscrise in pravila si obiceiul tarii, care sanctio­nau starea de autocefalie a Bisericii locale, dobandisera, pentru stra­mosii nostri, putere de lege, pentru ca ele nu erau “contrare doctrinei sau principiilor fundamentale canonice”. Normele inscrise in pravila si obiceiul tarii, prevedeau in primul rand principiul ega­litatii tuturor Bisericilor autocefale. Pravila si obiceiul tarii au fost singurii piloni de baza in viata organizatorica a Bisericii din Dacia romana. In lupta pentru pastrarea independentei Bisericii lor, epis­copii romani au facut apel la “canoanele”, “legea si obiceiul biseri­cesc stramosesc”, la “privilegiile Bisericii Romane” si la “sinoa­dele ecumenice”. Romanii au avut deci o constiinta a ecumenicitatii, dar si una a locului. In veacul al XVIII-lea, clericii romani au reafirmat autocefalia Bisericilor, hotarand ca “sa nu mai fie vol­nic patriarhul din Constantinopol sa trimeata in tara noastra nici mitropolit, nici episcop, nici egumen, ci acela care il va alege sfatul si tara, acela sa pastoreasca, patriarhul sa-i dea numai binecuvantarea, dupa cum a fost din veac”. Dependenta intaistatatorului Bisericii din Dacia romana s-a redus deci pentru unele intervale de timp la primirea binecuvantarii de la episcopul din fosta capitala a imperiului bizantin de odinioara. Aceasta binecuvantare n-a com­portat, initial, nici o servitute canonica din partea Bisericii romane sau a ierarhilor ei. Hirotonia intaistatatorului, trimiterea de ierarhi greci, trimiterea Sfantului Mir si alte asemenea servituti au fost impuse din cand in cand, datorita conditiilor vitrege ale Bisericii si neamului nostru.

Lupta pentru pastrarea autocefaliei Bisericii a insemnat, in acelasi timp, pastrarea independentei nationale. Ortodoxia de pe meleagurile romanesti s-a identificat cu aspiratiile de viata ale poporului roman, devenind “lege romaneasca”, lege care l-a ajutat sa ramana popor roman, sa-si pastreze unitatea de neam si sa lupte pentru redobandirea unitatii sale politice faurite inca din timpul lui Burebista. Unitatea de stat a fost ajutata de unitatea ace­luiasi crez, pe care preotii il rosteau in satele romanesti. Indemnul de a ramane sub aceeasi lege stramoseasca, era identic cu pastrarea identitatii nationale.

In lumina consideratiilor generale prezentate, ne apare clar ca episcopii din Dacia romana si-au sfintit Sfantul si Marele Mir, ca semn vadit al autocefaliei lor si al puterii sacramentale, cu care fusese investiti la hirotonie, potrivit randuielii canonice si obiceiu­rilor locului. Chiar si atunci cand s-a intamplat sa fie trimis Sfantul Mir sfintit de patriarhul ecumenic, dupa anul 135994, acest fapt nu inseamna o stirbire a autocefaliei Bisericii din Dacia Traiana. Trimiterea Sfantului Mir sfintit, rezulta din “indemnul pen­tru crestinii unei Biserici ortodoxe crestine locale de a cauta sa se impartaseasca si ei de bunurile duhovnicesti ale celorlalte Biserici locale, ca de bunuri proprii”.

Inscrierea in diptice si improprierea calendarului sfintilor a constituit alte forme de manifestare a comuniunii duhovnicesti a intregii Biserici Ortodoxe. Desigur, nimeni nu poate tagadui ca Biserica Ortodoxa Romana n-a fost autocefala pana in anul 1950, cand s-a generalizat cultul unor sfinti locali pentru intreaga obste, romaneasca ortodoxa, sau pana in anul 1955, cand au fost canonizati formal primii sfinti romani. Desi sfintirea Sfantului Mir si canonizarea de sfinti au fost doua atribute inerente autocefaliei, ele au lipsit uneori din viata Bisericii noastre, din motive neferi­cite. Dar ele nu pot sa defineasca lipsa starii de autocefalie a Bise­ricii noastre, pentru ca nici in Biserica ecumenica nu s-au facut canonizari formale in primele zece secole. Sfantul si Marele Mir se sfintea in fiecare Biserica locala sau se trimitea de la o Biserica la alta, potrivit obiceiului canonic si randuielii statornicite, iar canoni­zarea propriu-zisa oficiala sau formala, “nici nu era obisnuita in Biserica Ecumenica, ci un fel de canonizare obsteasca, din partea masei credinciosilor, fireste in acord cu ierarhia bisericeasca, dar fara un acord formal al Bisericii conducatoare”.

Rezumand, putem spune ca autocefalia Bisericii romane a fost o stare de drept si de fapt si, mai presus decat atat, un act de cons­tiinta nationala si ortodoxa. Prima incercare fatisa a Bizantului de a trece Bisericile din tinuturile carpato-dunarene sub jurisdictia scaunului de Constantinopol, in secolul IX, nu s-a materializat, desi Metodie, episcopul Moraviei, cu sprijinul Bizantului, se intitula “arhiepiscop al Moraviei, al tinuturilor lui Kotel – adica al Panoniei si de peste celelalte regiuni carpato – dunarene”. Sa ne mai amintim ca misionari din Biserica Valahiei ajunsesera in Moravia inainte de Metodiu. Din secolele XIV-XV, Biserica din provinciile romanesti s-a reorganizat “intr-o independenta mai mult formala de patriarhia de Constantinopol, insa aceasta organizatie nu era preci­zata de legi fundamentale proprii”. Biserica Ortodoxa Romana si-a pastrat, si in aceste vremuri, capacitatea juridica de a legifera si de a se conduce dupa legile ei proprii, in toate privintele. Con­ducerea prin sine, prin capetenii proprii, prin organe constituite in mod independent, prin vointa proprie, prin legi proprii, a definit statutul de autocefalie al Bisericii noastre pana in anul 1888.

In virtutea principiului deplinei egalitati in putere a tuturor episcopilor, fiecare comunitate bisericeasca, indiferent de forma ei de organizare, de titulatura ei, de intinderea ei geografica, de ierarhia onorifica, a fost autocefala. Iar Bisericile din “tinuturile barbare, adica in afara granitelor imperiului roman, s-au organizat in baza principiului etnic, care sanctiona ipso facto autocefalia acestora. Canoanele sinoadelor ecumenice au legiferat acest drept stabilit pe cale de obicei. Canonul 2 al Sinodului II ecumenic, canonul 8 al Sinodului III ecumenic, canonul 28 al Sinodului IV ecumenic si canoanele 30 si 39 ale Sinodului VI ecumenic au sanctio­nat aceasta stare de lucru. In baza dispozitiilor canonice ale Bisericii ecumenice, constituirea de unitati bisericesti independente sau autocefale, formate in cadrul etnic, atat in interiorul imperiului roman, cat si in afara lui a fost deci pe deplin justificata din punct de vedere juridico-canonic. In contextul acestor realitati, Biserica din Dacia romana si-a avut “propria sa organizatie bisericeasca indepen­denta, intocmita dupa modelul organizarii primite a comunitatilor bisericesti autocefale si apoi dupa, acelea al unitatilor autocefale mai mari constituite in cadrul etnic”.

Dispozitiile si normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecu­menice au avut intotdeauna drept scop respectarea invataturii de credinta, a randuielilor cultice si canonice statornicite prin traditia scrisa si nescrisa a Bisericii dreptmaritoare. Pravilele si “cartile de invatatura”, adresate preotilor, aparute in Biserica noastra in secolele XVI-XIX au cerut cu insistenta respectarea aceleiasi invataturi de credinta, a randuielilor cultice si canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice. Cartea romaneasca manuscrisa de pana in secolul al X-lea, “scrisa in limba romana, cu litere latine, s-a pierdut, dar urmele ei persista timid in cuvinte care scapa in textul slav, in alfabetul latin folosit in sigilii”. Putinele carti ce ne-au mai ramas din secolele X-XIII nu pot fi decat vestigiile unei epoci mult cuprinzatoare. Cultura cat si cartea romaneasca e mult mai veche, iar a o judeca prin ceea ce a ramas, este o mare greseala. Primele tiparituri romanesti, din secolele XVI-XVIII, pastrand traditia cartii manuscrise, au prins intre scoartele lor si randuieli privind administrarea Sfantului Mir. Dintre aceste lucrari aparute in secolele XVI-XIX, amintim: “Pravila lui Coresi”, “Sapte taine a Bisericii”, tiparita de Ioan Vasile Voievod, Iasi, 1644, “Mystina sau Sacrament sau Taine doua, de in cele 7 : Botezul si Sfantul Mir”, Targoviste, 1651, “Invatatura preotilor pe scurt de sapte taine ale Bisearicii, cu drepte dovediri de-n Pravila Sfintilor Parinti”, a mitropolitului Teodosie Vestemeanu, “Invatatura biseri­ceasca la cele mai intrebuincioase si mai de folos pentru invata­tura preotilor” ale lui Antim Ivireanu, Targoviste, 1710, “Preotia”, Ramnic, 1749, “Indreptarea pacatosului…”, Timisoara, 1765, “Carte de preotie”, Roman, 1786, “Cartea de preotie” a episcopului Gherasim al Husilor din anul 1796 etc. Prin intermediul “Cartilor de invatatura” si al “Instructiunilor pentru preoti”, Biserica noastra, prin ierarhii ei din cele trei provincii istorice romanesti, a dat sluji­torilor altarului indrumari liturgice, pastorale si de drept canonic privind modul cum trebuie sa se administreze Sfintele Taine. Pra­vilele in manuscris sau tiparite- care s-au bucurat de o larga circulatie in toate provinciile romanesti- si Cartile de invata­tura au constituit adevarate indreptare si calauze canonice pentru preotimea Bisericii noastre. Ele sunt o expresie vadita a preocuparii permanente a Bisericii Ortodoxe Romane pentru administrarea corecta a Sfintelor Taine. In prefata lucrarii aparute la Ramnicu Valcea, in anul 1749, se arata ca preotul are datoria sa savarseasca tainele bisericesti “dupa porunca Sfintei Pravile”. In lucrarea episcopului Gherasim al Husilor, “Carte de preotie”, din anul 1796, se amintea intre Tainele Bisericii si Taina Sfantului Mir. Mentionarea acestei Sfinte Taine, a ungerii cu Sfantul Mir, in “Cartile de inva­tatura” in secolele XVI-XIX, sunt o marturie elocventa a constiintei Bisericii noastre ca Sfantul si Marele Mir s-a sfintit de catre ierarhii Bisericii noastre si s-a administrat de catre preotii ei dupa randuiala liturgico-canonica a Bisericii Ortodoxe ecumenice. Dupa cuvantul din Constitutiile Apostolilor, Botezul s-a dat “spre inchipuirea mortii lui Hristos”. Apa a tinut “loc de mormant, untdelemnul locul Sfantului Duh, pecetea locul Crucii, iar Mirul intarirea marturisirii”, in Biserica noastra, ungerea cu Sfantul Mir a intarit intr-a­devar marturisirea credintei ortodoxe si a statornicit randuiala de secole bazata pe obiceiul locului. In actul inscris in condica Sfan­tului Sinod din 14 aprilie 1955, se mentioneaza ca ierarhii si membrii Sfantului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Romane au savarsit “dupa randuiala Sfintei Dreptmaritoarei Biserici de Rasarit prin chemarea harului Prea Sfantului Atotsavarsitorului Duh, la Sfanta Liturghie, sfintirea Sfantului si Marelui Mir, pentru intarirea si sfintirea in Duhul Sfint a credinciosilor crestini si a sfintelor locasuri dumnezeiesti”. Biserica noastra n-a fost nu va fi lipsita de Sfantul Mir pentru ca n-a fost privata nici de darul Duhului Sfant “deoarece (Parintii) au recunoscut ca nici o provincie nu va fi lipsita de darul Duhului Sfant”.

Sfintirea si administrarea Sfantului si Marelui Mir pe pamantul Daciei romane, conform dispozitiilor si normelor canonice ale Bise­ricii Ortodoxe ecumenice, raman o expresie vadita a preocuparii Bisericii noastre de a respecta randuielile canonice, dar si o mar­turie a starii ei de autocefalie, de care s-a bucurat din timpul Sfan­tului Apostol Andrei. Sfintirea Sfantului Mir, de catre ierarhii locului, uneori, impreuna cu cei greci, veniti pe pamantul tarii noastre, incepand cu patriarhul Nifon, care a sfintit Sfantul Mir la Curtea de Arges, in 1517, Dositei al Ierusalimului si Hrisant Nottara (secolele XVII-XVIII) etc, a fost o realitate, care va grai peste veacuri despre autocefalia Bisericii stramosilor nostri si despre practica administrarii Sfantului si Marelui Mir, dupa randuiala liturgico-cano­nica a Bisericii Ortodoxe ecumenice.

1. Eseu inspirat din Invatatura si Dogmatica Sfintei Biserici Ortodoxe

2. Cuvintele de invatatura ale domniei sale preot profesor N.Dura

Istoria celor doua pietricele albastre

Tot parcurgand diferite texte,am gasit o istorioara demna de a fi macar remarcata si poate revalorizata. cu SIGURANTA ,IN ESENTA TOTUL PARE SUPER-SIMPLU. iN REALITATE ,CONFORM SINTAGMEI “NIMIC NOU SUB SOARE”POATE CA am incercat doar sa o reamintesc.

Pornesc de la premisa ca fiecare dintre noi este diferit, fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. In asemenea conditii ,fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Oricare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.
Concluzia ar fi urmatoarea:
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

D.M

Despre Freud si suflet

Structura personalitatii fiecarui om are trei dimensiuni. Freud, parintele psihanalizei, a impartit-o in Id, Ego si Superego.Atunci cand se naste, fiecare copil are o personalitate simpla nedezvoltata, ce consta numai in dorinte primitive, neinsusite, porniri pe care le mosteneste. Asadar, el este este un cumul de instincte (tendinte innascute) si reflexe, un cumul de energie neincorsetata care cauta cu disperare sa-si satisfaca instinctele. Freud denumeste personalitatea copilului nou-nascut ID.El, copilul nou-nascut, nu stie ce inseamna posibil sau imposibil si nici nu are simtul realitatii. Nu are constiinta si nici reguli morale dupa care sa se conduca. In aceasta faza, cea mai puternica pornire este satisfacerea imediata a pulsiunilor – daca unui nou-nascut ii este foame, de exemplu, el nu asteapta. Cand copilul trebuie schimbat, ii este frig, cald, il doare ceva sau vrea sa i se acorde mai multa atentie, Id-ul anunta aceste lucruri pana cand nevoile copilului sunt satisfacute.

Insa chiar din primele zile de viata, pornirile instinctuale ale copilului se vor confrunta cu realitatea. Instinctul de a manca (el este corelat cu supravietuirea) nu poate fi intotdeauna satisfacut imediat, uneori mama este ocupata si atunci satisfacerea nevoii copilului se face cu intarziere. Apare astfel un o diferenta intre impulsurile copilului si ceea ce primeste. Acest conflict constant intre ID si realitate dezvolta un al doilea nivel al personalitatii, Ego-ul.

Ego-ul se dezvolta atunci cand copilul incepe sa-si da seama de ceea ce este posibil si ceea ce nu este posibil. Este nivelul rational al personalitatii umane, orientat catre realitate. Copilul ajunge sa intelega ca gratificarea de amanare este o evolutie asteptata si ca scopurile pe termen lung impun uneori refuzarea scopurilor pe termen scurt.

Ego-ul intelege ca ceilalti oameni au si ei propriile dorinte si nevoi si ca un comportament egoist si impulsiv poate avea efecte negative. Este de datoria Ego-ului sa satisfaca cerintele Id-ului, tinand totodata cont si de lumea Inconjuratoare.

Desi ID-ul cere o gratificare imediata, Ego-ul duce aceste dorinte in directia cea mai profitabila pentru individ. Este important de subliniat ca cele doua niveluri ale personalitatii reprezentate de ID si Ego nu sunt in opozitie, ci conlucreaza catre atingerea aceluiasi scop, si anume satisfacerea trebuintelor si instinctelor individului.

In schimb Superego-ul se afla in opozitie cu primele doua. Acest termen se refera la aspectele morale ale personalitatii. Ca si Ego-ul, acest al treilea nivel al personalitatii se formeaza din contactul cu realitatea, desi Superego-ul priveste mai mult realitatea sociala decat cea psihica. Evolutia Superego-ului (constiinta) nu apare in primii ani ai copilariei.

Conform presupunerilor lui Freud, Superego-ul rezulta in principal dintr-un proces de identificare cu parintii si in special cu parintele de acelasi sex. Copilul incerca sa fie la fel ca parintii: sa adopte valorile si credintele lor, precum si comportamentul lor. Astfel, copilul invata regulile culturale si religioase care guverneaza comportamentul parintilor lui si aceste reguli devin, apoi, parte a Superego-ului sau.

Trebuie ca cele mai importante convingeri religioase, precum si regulile culturale si sociale implicite si explicite sa se opuna pornirilor ID-ului. De aici, Superego-ul si ID-ul sunt in mod necesar conflictuale, fapt presupus de Freud ca finnd explicatia multora dintre comportamentele deviate.

Multi considera ca Superego-ul este acelasi lucru cu constientul, dat fiind faptul ca diferentiaza binele de rau. Freud insa sustine ca Superego-ul contine doua parti, constientul si egoul ideal. Constientul poate fi exprimat prin metafora familiara a ingerului si demonului, fiecare stand pe cate un umar. Constientul decide cursul actiunilor care trebuie intreprinse. Ego-ul ideal este o viziune ideala a propriei persoane.

Potrivit teoriei sustinute de Freud, un Superego puternic reuseste sa inhibe instinctele biologice ale Id-ului, pe cand un Superego slab cedeaza in fata acestora. Mai mult decat atat, nivelul de vinovatie resimtit in cele doua cazuri va fi mai ridicat si, respectiv, mai scazut. La o persoana normala, Ego-ul trebuie sa fie cel mai puternic – pentru a putea satisface nevoile Id-ului fara sa supere Superego-ul si tinand cont de realitatea din exterior.

D.M

Despre Libertate si responsabilitate in general… poate in 2008

Libertate si responsabililtate

“Libertatea inseamna sa fim responsabili pentru noi insine”

Friederich Nietzsche

De cele mai multe ori aceste notiuni sunt oarecum …lasate undeva intr-un derizoriu,aproape uitate.Nu doresc aici,acum si in aceste scurte randuri sa atac sau sa insinuez ceva. Nu,dimpotriva,din dorinta de acunoste as dori sa ajung undeva in a incerca si a(sper) sa clarific…daca mai exista asa ceva…

Si trebuie in primul rand ,ca si mine de altfel, ca de foarte multe ori,printre numeroasele intrebari pe care ni le punem,exista si aceea despre libertate.Sper ca undeva exista aceasta… Desigur in actuala stare de fapt a lucrurilor si a evenimentelor ce ni se succed cu o viteza ametitoare aceste …deziderate ,omului modern nu-i mai trezesc nici un fel de trairi in adevaratul sens al cuvantului!Cred ca nu exagerez dar,dumneavoastra puteti sa considerati ceea ce incerc sa expun din propriul dumneavoastra unghi,punct de vedere.

Daca da,cum nu am putea vorbi despre ideea de “bine” fara a aminti si de reversul sau,la fel se intampla si cu ceea ce implica libertatea,adica necesitate,constrangeri,responsabilitate si alegere.

Unele conceptii privind libertatea au ramas doar in stadiul de teorii si idealuri,insa altele chiar au stat la baza unor regimuri politice,aplicate ulterior in diferite state.

Filosofii din toate timpurile au cautat sa raspunda ce inseamna pentru existenta noastra libertatea,si desigur,si-au manifestat subiectivismul,fiecare ajungand la o concluzie personala.Unii au pledat pentru libertatea absoluta,altii au refuzat sa accepte aceasta idee,punand totul pe seama dictatului divin sau a cauzalitatii.Insa,fie ca au oscilat in privinta responsabilitatii sau nu,societatea in care au trait a obligat pe fiecare sa-si asume raspunderea pentru actele facute.

Daca ne gandim la lumea din perioada antica,oare erau ei de parere ca exista aceasta libertate insotita de responsabilitate?Anticii credeau in zei,iar acestia aveau o importanta contributie,lucrand un destin fiecarui om.Fenomenele prestabilite au fost puse,initial sub vointa divinitatilor,insa ulterior,filosofii au considerat ca destinul estee mai presus de natura zeilor,si asadar,supraordonat acestora.Destinul reprezinta “ceea ce este scris sa se intample”,acea forta care ne acapareaza,fara a ne putea sustrage.Aceasta informatie si citat nu o spun eu in premiera ci este un adevarat dicton ce s-a transmis ulterior,din generatie in generatie pana in contemporaneitate.In acest caz,teoretic,responsabilitatea nu exista,ea nu putea fi justificata,atat timp cat oamenii nu erau decat niste…. papusi manuite de mainile destinului implacabil.

De aceea,in Epoca Evului Mediu,se va elabora conceptul de liber arbitru,(…ce nu era la acea perioada o noutate in domeniu),care dadea libertate individuala fiecarei persoane,ca actele sale sa-l caracterizeze,avand posibilitatea sa aleaga intre bine si rau,intre valorile morale pe care le considera demne de urmat.Astfel,Dumnezeu,simbolul perfectiunii si bunatatii,nu mai era cauza a tot ceea ce se petrece in lume si omul devenea responsabil.Cum teoria liberului arbitru a fost elaborata in sprijinul crestinismului de catre Sfintii Parinti,filosofii ateisti au contestat-o.Unul fintre acestia,Friederich Nietzsche,vede in liberul arbitru o maniera de a invinovati pe om si de al face,neaparat si oricum,responsabil.

Filosofii nu s-au oprit doar la constangerile cauzate de destin si Divinitate.Incepand cu secolul al XVI-lea,stiinta a evoluat si accentul a fost pus pe legile naturii.In filosofie,raspunsurile s-au departat de religie si s-au apropiat de Univers ca materie.Astfel,s-a nascut determisimul.In general,acesta se bazeaza pe afirmatia ca in lume ceea ce a existat,exista sau va exista este absolut prestabilit.Deterministii au explicat existenta unor siruri cauzale.Daca aceste cauze si efecte exista la nesfarsit,omul nu are libertate,caci natura il conduce.Fizicianul Laplace spunea chiar ca daca o constinta ar reusi sa desluseasca toate relatiile cauzale si tot trecutul omenirii,ar putea anticipa si viitorul.

Exista si puncte de vedere care au aprobat libertatea absoluta,ca cele ale existentialistilor.Jean Paul Sartre considera ca libertatea umana este strict legata de responsabilitate si puterea de a alege,toate acestea stranse la modul absolut.”Omul este condamnat la libertate”,el se naste cu aceasta putere de a decide pentru sine,de aceea mereu alegerile il vor reprezenta,iar in cazul in care o persoana nu este multumita de conditia sa,se poate sustrage prin dezertare sau sinucidere.

Eu sunt de parere ca fiecare persoana intelege libertatea diferit.Anticii se incredeau in destin,dar societatea in care traim este deja evoluata din toate punctele de vedere pentru a ne arata ca nu exista asa ceva.Pe firul logic al acestei prezentari reiese un semn de iuntrebare:-Cum as putea sa depind de destin?Daca ar exista,probabil ar fi mai presus de inteligenta si capacitatea de percepere a omului…

Nu as avea cum sa-l modifici.Insa,cum as putea schimba ceva ce nu cunosc?Ce nu stiu,nu ma poate afecta!Eu cred ca noi ne nastem cu un scop,si-l indeplinim,dar prin ce mijloace,numai noi decidem.Scopul nu trebuie confundat cu destinul.In acest sens,as putea spune ca universul seamana cu o scena pe care apar mii de… papusi(ca sa nu jignesc sa le denumesc… marionete) care au rolul lor si depind de un… papusar,care le creeaza si le scoate din joc.Dar daca ele joaca bine sau rau,depinde doar de materialul din care sunt facute.

Noi suntem responsabili pentru ceea ce facem.Nu putem spune mereu,tipic: “Asa a fost sa fie”.Consider ca in destin se incred doar cei incapabili,doar cei lasi,care nu-si pot asuma anumite greseli.Nu pot sa vina pe ceva ales de mine.Printre ceilalti oameni,am libertatea de a fi propriul meu stapan.

Este posibil ca si societatea in care traim sa ne puna limite,prin legile impuse.Dar va propun un exercitiu: sa ne imaginam un stat fara legi… Cumar fi? Nu cred ca intr-acest haos aleatoriu, un haos”controlat” de o multitudine de legi si norme,totul ar decurge normal…Nu cunosc,din nefericire nici un fel de organizatie in care fiecare merge spre binele propriu,distrugand fara mila libertatile altora,fara a priva totusi si de responsabilitati.Exista si persoane care simt dependente interioare,devin atasate de fiintele din jur si chiar de obiecte.

Arthur Schopenhauer intr-una din lucrarile sale,spune ca “lumea este intru totul produsul si expresia vointei,in spatiu si timp”,referindu-se la libertatea interioara.Vointa este cea care si-a creat intelectul si este cea care ne conduce si ne determina sa actionam.De aceea,in conceptia filosofului german,libertatea nu exista,chiar daca nu mai vorbim despre limite ale unor factori externi.

Pana la urma,libertatea nu o putem regasi decat in noi si limitele nu sunt decat imaginare,noi le cream si ni le impunem.Depinde de noi cum vrem sa ne consideram.Desigur,legile intr-un stat sunt obligatorii,dar trebuie sa ne asigure drepturile si libertatile,ceea ce in momentul actual se intampla.

Multi dintre noi suntem tentati sa credem ca libertatea in realitate nici nu exista,din cauza propriilor noastre obiceiuri dependente.Dar, v-ati intrebat vreodata(poate) candva,intr-o clipa de…luciditate si nu… v-ati dat seama ca ele ne sunt benefice si ne conduc spre o asa zisa…. fericire.Desigur…nu este cazul acuma de a infiera ceva sau pe cineva ci doar asa.. numai de a constata!

Inchei aceste ganduri cu o intrebare pe care fiecare din dumneavoastra ar fi trebuit sa o va impuneti. Da am zis si am subliniat deoarece in aceasta societate super-tehnologizata,in continua transformare totul poate fi o aparenta-”o vanare de vant”… Revenind si fara a fi prea convins de actuala directie a acestei societati secularizate intreb retoric: nu este oare placut sa fii dependent de familie,de prieteni sau chiar si de un anumit obiect?

Finalul bineinteles ca este aproape deoarece nu ne-am nascut pentru a trai in singuratate,lipsiti de afectiune si lucruri,mai ales cand suntem intr-un secol in plina evolutie tehnologica si simtim din plin nevoia de a poseda lucruri nou aparute.Oamenii si cunoasterea tendintelor ne pot oferi multa incredere in noi insine,noi putem controla ceea ce se petrece in jurul nostru.Ca fiinte sociale,nici nu ne-am da seama de libertate si responsabilitate daca am trai intr-un continuu intuneric deoarece am ferma convingere ca numai si numai Divinitatea poate sa ne ajute si sa ne ghideze inabsolut orice moment al vietii noastre.

 

P.S. Astept cu REAL interes comentariile si reactiile domniilor-voastre.

D.M