Cugetari profunde preluate de la niste oameni cu spirit

Intr-una din lucrarile sale, filosoful moralist Seneca a scris: “Ceea ce nu opreste legea, opreste buna-cuviinta.”

Întreprinde încet, dar perseverează în ceea ce ai început. (Bias)

 Homer poate să nu fie Homer. Iisus Hristos e cu siguranţă Iisus Hristos.

citat din Gavriil Stiharul

Dacă vă veţi construi bisericile pe munţi şi pe dealuri, să nu credeţi că veţi fi mai aproape de Dumnezeu. Primii creştini se rugau în catacombe.

 

citat din Gavriil Stiharul

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.

Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii

Înainte ca voi să trăiţi, ea, viaţa, nu este nimic; dar voi sunteţi cei care îi daţi sens, iar valoarea nu-i altceva decât sensul pe care voi îl alegeţi… să zicem mai degrabă că alegerea morală trebuie comparată cu alcătuirea unei opere de artă.

citat din Jean-Paul Sartre

Predica la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post

Predica la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post

Predica la Duminica Sfintei Cruci

Despre valoarea sufletului

…Ce va folosi omul de va dobindi lumea toata si
isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb,
pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37)

Iubiti credinciosi,

In predica Sfintei Evanghelii de astazi vom vorbi, pe cit ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului si despre valoarea sufletului omenesc. Iata ce spune Mintuitorul: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea, dar isi va pierde sufletul sau? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau (Marcu 8, 37). Auziti, fratii mei, cit de mare si nemasurata valoare are sufletul nostru si la cita cinste si pretuire l-a ridicat Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos? Si daca este asa, cine va putea vreodata a se impotrivi acestui adevar?

Sfinta Scriptura are obicei de multe ori sa numeasca pe om “suflet”. Iata ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob in Egipt si care au iesit din coapsele lui, au fost de toate saizeci si sase de suflete, afara de femeile feciorilor sai (Facere 46, 26). Iata ca Sfinta Scriptura il numeste pe om “suflet”. Si de ce il numeste Sfinta Scriptura pe om “suflet”? Raspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul fata de trup. Dar poate cineva sa-i spuna sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru ca sufletul are fire nevazuta, iar trupul are fire vazuta si simtita, si numai cind acestea se unesc intr-un singur ipostas atunci se cheama om. Dar nici sufletul nu se cheama om fara trup, nici trupul nu se zice fara suflet. Caci omul este un ipostas unit din doua firi, suflet si trup.

Ce este omul? Omul este un simbure si un centru al intregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu in cer si pe pamint. Omul este fiinta care tine legatura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a facut Dumnezeu in Univers. El comunica cu intreaga creatie insufletita: cu regnul mineral, cu lumea vegetala, cu lumea animalelor si cu lumea nevazuta a ingerilor, adica cu lumea cea ginditoare. Deci omul este un centru al lumii vazute si al celei nevazute, de aceea Sfinta si dumnezeiasca Scriptura il numeste pe om “mare” (Isus Sirah 3, 18). Si in alt loc zice: Mare este omul si cinstit barbatul milostiv.

Dar de ce il numeste mare? Pentru ca in om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu si pentru ca, peste toate acestea, el este chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru ca omul uneste in sine cele patru lumi in mic, omul se numeste “microcosmos”, adica lume mica. Dupa Sfintul Grigorie Teologul si dupa alti Sfinti Parinti ai Bisericii lui Hristos omul se cheama si macrocosmos, fiindca este mai mare decit toate creaturile vazute. Omul este o lume mare in cea mica, deoarece el uneste in sine nu numai lumea cea vazuta si simtita ci si pe cea nevazuta a ingerilor si, pe deasupra tuturor, el este singura creatie facuta dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Sa vedem in ce fel omul se impartaseste de insusirile ingeresti. Ingerii se tilcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, dupa cum este scris: Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalmi 103, 5). Ingerii sint cei ce ne ajuta in necazuri, in scirbe si in ispite. Ei se bucura neincetat de cei ce cresc in virtute si se mihnesc de cei ce cad in pacate si le ajuta sa se ridice din nou prin pocainta. Ingerii slujesc la mintuirea sufletelor omenesti si niciodata nu ne parasesc, pina la iesirea noastra din viata aceasta. Ingerii alcatuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre paza pamintul si slujesc mai aproape de noi la mintuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfintul Apostol Pavel a zis: Ingerii oare nu sint toti duhuri slujitoare, trimisi spre slujba, pentru cei ce vor fi mostenitorii mintuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are si el de la Dumnezeu o lucrare asemana-toare cu a ingerilor. El are credinta si dragoste de Dumnezeu si Ii slujeste cu frica si cutremur. Sufletul omului are si el putere de a sluji, de a ajuta pe fratii sai, de a-i mingiia in necazuri, de a-i intari cu cuvintul si de a veni intotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de inger amestecat din doua firi, cum il numeste Sfintul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucuresti, 1938).

Sfintul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune si el ca “omul este frate cu ingerul dupa puterea sa cuvintatoare. Ce este mintea omului, aceea este si ingerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viata lui Moise, p. 813). Caci trebuie sa stim ca numai Dumnezeu este cu desavirsire netrupesc, ca toti ingerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sint preasubtiri, din foc ceresc si sint numiti in scrierile bisericesti “netrupesti”.

Sufletul nostru nu este strain nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie data de Dumnezeu, tine minte toate, iar mintea lui, daca este luminata de Preasfintul Duh, impartaseste si binevesteste Evanghelia in care este cuvintul lui Dumnezeu si toate invataturile mintuitoare de suflet.

Omul, asemenea incepatoriilor, stapineste orase, tari si tinu-turi, da legi si conduce suflete dupa cum a zis Dumnezeu: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamintul si-l stapiniti (Facere 1, 28).

Imitind ceata ingerilor care stapinesc in vazduh pe diavoli, sufletul omului curat si luminat de darul lui Dumnezeu stapineste si el pe diavoli, ii arde cu rugaciunea si smerenia. Sufletul curat nu vrea sa faca voia lor si, mai ales, nu se lasa biruit de patimile trupului si ale sufletului pentru ca are in el pe Tatal, si pe Fiul si pe Duhul Sfint (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stapiniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri si minuni mari si in loc de a ocirmui vinturile si schimbarile vremurilor el stapineste madularele trupului sau, ocirmuieste virtutile, alunga furtuna gindurilor si patimile sufletului, punindu-le pe toate in rinduiala spre slujba si slava lui Dumnezeu.

Si cu ceata domniilor se aseamana foarte mult sufletul omului. Caci prin darul lui Dumnezeu ajunge sa domneasca peste simturi, si peste patimile trupului si ale sufletului sau.

Sufletul omului are inca de la Dumnezeu darul pe care il au sfintele tronuri, putind si el intr-o masura sa primeasca si sa odihneasca pe Preasfinta Treime in mintea si in inima sa, prin curatirea de patimi, prin iubire si smerenie.

Omul se impartaseste putin si de lucrarea heruvimilor, dupa masura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi intelept si veghetor asupra patimilor, cu mintea si inima pline de cunostinta dumnezeiasca, putind si el sa reverse intelepciune duhovniceasca prin propovaduirea cuvintului lui Dumnezeu spre mintuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitind pe serafimi, cind ajunge desavirsit, se umple de caldura si vapaie dumnezeiasca si are atita dragoste arzatoare fata de Preabunul Dumnezeu incit, pe drept cuvint, este “un serafim in trup, un serafim pamintesc”.

Omul este mai mic decit ingerii cu cunostinta, iar cu darul, cunoaste mai putine taine dumnezeiesti decit acestia. Asa trebuie sa intelegem cuvintele Mintuitorului despre Sfintul Ioan Botezatorul, care zice: Intre cei nascuti din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic intru Imparatia Cerurilor este mai mare decit el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru ca din toata zidirea, numai omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decit ingerii. Sufletul omului intrece pe ingeri prin trei insusiri, dupa Sfintul Vasile cel Mare si anume: prin minte, prin cuvint si prin voie de sine stapinitoare, adica libera. Caci prin minte sufletul omului se aseamana mai ales cu Tatal si cu Fiul, iar prin voia sa libera, de sine stapinitoare, care este radacina tuturor bunatatilor, sufletul se aseamana Sfintului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei insusiri.

Iubiti credinciosi,

Vedeti cit de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeti pina la ce cinste si stralucire se ridica? Si aceastea pentru ca omul este regele creatiei, singura fiinta creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mintuitorul in Sfinta Evanghelie de astazi: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea daca isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteste Biserica cuvintele Mintuitorului care zice sa avem grija de mintuirea noastra, mai ales acum in Postul Mare, cind tot crestinul binecredincios isi cauta de suflet. De aceea S-a intrupat si a patimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca sa scoata sufletele noastre, atit de pretioase, din robia patimilor si din adincul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigasi.

Iata pentru ce s-a pus aceasta Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca sa avem timp pina la Sfintele Pasti, sa ne pocaim, sa ne spovedim, sa ne impacam cu Dumnezeu si cu oamenii si sa primim cu vrednicie Sfinta Impartasanie care este cel mai mare dar pe care ni-l daruieste Mintuitorul pe pamint. Sa luam deci aminte cum traim, cum ne indreptam viata, ce am facut pina acum pentru sufletul nostru si ce trebuie sa mai facem pe viitor ca sa dobindim mintuirea noastra si sa scapam de osinda.

Sa luam aminte ca tocmai de aceea ne lupta atit de mult diavolul prin slugile lui, ca sa ne rapeasca ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viata aceasta paminteasca, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decit toate margaritarele lumii. Pentru el suferim atitea ispite in trup; pentru el ne luptam o viata cu diavolii, cu slabiciunile firii, cu oamenii rai si cu patimile ucigase de suflet care ne ataca din toate partile.

Dupa ce am vazut ce este sufletul si cit de mare este valoarea lui, sa vedem acum cum trebuie sa ne pastram curat de pacate sufletul nostru; sau daca sintem stapiniti de patimi, care formeaza cancerul sufletului, cum am putea sa ne izbavim de robia lor si de vesnica osinda.

Sufletul pruncului dupa botez este curat ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate este sigur mintuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mintuitorul a luat un prunc in sfintele Sale brate, zicind: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului desavirsit, nestapinit de nici un pacat, de nici un gind necurat. Iata, pe pamint, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mintuit.

Cum ne putem curati sufletul, constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintii lucru ce trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfinta Impartasanie. Apoi este sfinta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune, fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din inima de piatra scot lacrimi, zice Sfintul Vasile cel Mare. Mai cititi seara sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.

A treia fapta buna care ajuta mult rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amindoua fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca. Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru pina la amiaza.

Alta mare fapta buna care ajuta mult la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cit puteti, ajutati cu dragoste si inima buna pe orice om care va cere.

Mare putere are milostenia sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu cuvinte de mingiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mintuire a sufletelor noastre.

Iubiti credinciosi,

Au trecut trei saptamini din Sfintul si Marele Post al Pastelui. In acest timp unii crestini s-au rugat mai mult, au venit la biserica, au postit, s-au impacat cu oameni si cu Dumnezeu, s-au spovedit si impartasit. Acestia s-au ingrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar multi inca n-au venit, desi Hristos ii cheama si ii asteapta.

Astazi, in Duminica a treia din Postul Mare, numita “a Sfintei Cruci”, dupa cum vedeti, se scoate cu mare evlavie in mijlocul bisericii Sfinta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumatatea postului in biserica pentru inchinare, unde sta o saptamina? Se scoate pentru a ne intari si a ne imbarbata in nevointa postului, ca sa-l putem parcurge cu folos pina la capat. Caci privind la Sfinta Cruce si cugetind la patimile Domnului uitam de necazurile vietii si primim putere pe calea mintuirii.

Fratii mei, este puterea Crucii lui Hristos in lume! Crucea ne-a adus mintuirea si impacarea cu Dumnezeu. Crucea a sfarimat prin Inviere portile iadului. Crucea ne-a deschis raiul si a biruit moartea. Crucea zdrobeste pe diavoli si-i alunga dintre noi. Crucea este scara de mintuire a lumii care ne urca la cer. Sa urcam la Dumnezeu pe scara Crucii. Sa ne impacam si sa ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Sa ne silim a ne duce fiecare crucea noastra cu smerenie, cu rabdare si cu nadejdea mintuirii. Sa nu deznadajduim in boli, in suferinte si in multimea necazurilor vietii. Sa ne gindim ca toti parintii, inaintasii si sfintii nostri au suferit si si-au dus crucea cu rabdare si bucurie pina la capat.

Deci sa ne intarim si noi, fratii mei, in nevointa postului. Inaintea noastra merge Insusi Hristos Mintuitorul lumii cu Crucea in spate. Sa-I urmam si noi cu credinta si barbatie, lucrind ziua si noaptea la mintuirea sufletelor noastre. Si ajungind cu bucurie la Sfintele Pasti, sa ingenunchem in fata Crucii si impreuna sa cintam: “Crucii tale ne inchinam, Hristoase, si Sfinta Invierea Ta o laudam si o marim!” Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Avertisment al Papei Benedict al XVI-lea despre vrajitorie

Papa Benedict al XVI-lea, care se află de vineri în Angola, a cerut catolicilor din această ţară, în cadrul unui serviciu religios oficiat în biserica Sao Paulo din Luanda, să insiste pentru convertirea celor care mai cred în spiritele şi puterile malefice ale vrăjitoriei. “Catolicii trebuie să ducă mesajul lui Christos tuturor celor care trăiesc cu teama de spirite, de puterile malefice prin care se simt ameninţaţi până într-atât încât ajung să condamne copiii străzii sau bătrânii pentru că – spun ei – aceştia ar fi vrăjitori”, a declarat papa reprezentanţilor de frunte ai clerului din Angola şi Sao Tome, participanţi la slujbă. În mai multe ţări ale Africii negre, unde catolicii continuă adesea să practice paralel animismul, persoane acuzate de vrăjitorie – în special copii – sunt ucise uneori de populaţie. La fel păţesc albinoşii, cărora li se atribuie puteri malefice. Suveranul pontif le-a cerut catolicilor să trăiască în pace cu animiştii şi i-a îndemnat să fie noii misionari.

Niste idei de ale mele

O idee «creştină» modernă New Age

                                                                                  Să bei bere e uşor. Să  faci mizerie în camera de hotel e    

                    uşor.  Dar  să  fii  creştin,  asta  e  o  provocare    dură.    Asta   e   adevărată      răzvrătire …”                                                                                                                                                          Alice Cooper

      

Am ajuns sa scriu pe aceste subiecte, nu din dorintza de a…”‘ma da  mai…rotund” Desigur aş dori ca să nu critic sau cumva să …lezez în nici un mod comportamentul sau conştiinţa dumneavoastră. Oamenii se pot nu numai cataloga dar şi delimita în buni şi mai puţin …buni….Numai unii naivi ar ajunge sa creada ca aici, pe acest Pamant intoxicat cu fel de fel de “injectzii”…de criza sau de altfel de motive, ar exista o oarecare catalogare.

 Am considerat aceste idei ca fiind acel “ceva” ce ar avea substrat.

 Pornind de la aceste considerente, impreuna cu acest citat(ce mi-am permis sa-l afisez ca si un motto), voi improviza (atat cat stiu) …si eu cate ceva.

 Adevarul de minciuna se imparte! Nu e un truism! Unii vor considera ca , in a scrie pe blog, este foar o senzatie de “a face valuri” sau a impresiona.

 Nicidecum! Pentru mine, cel ce am descoperit de mai bine de 1 an si 4 luni acest mod de a ma destinde…aidoma unei terapii.

Probabil ca  multzi ma vor considera si mai…”ciudat”,sau  aidoma acelei categorii ‘aparte” ce castiga teren…sunt angajatzi ori sa observe anumite lucruri ramanand impasibili (cu acestia nu am nimic prsonal), ori sa actzioneze, mai mult sau mai putzin violent..(cu acestia am “placerea” de a fi sprin preajma).

Multzi m-au privit si m-au intzeles ca fiind…neintzeles. I-am respectat, atat cat am considerat eu…In schimb,unii au trecut la acea forma de a ma ‘ataca”, atat direct, cat mai ales, misheleshte, fara anuntz… Nu vreau sa-mi mai reamintesc episoadele acelea…

 Las aceste lucruri sa fie doar…experientza acumulata (putzin cate putzin) pentru formarea mea…In schimb, am o singura remarca sau o mini-intrebare”De ce exista atat de  multă reticenţă şi îndoială?”

 Pretutindeni, orinde ai roti capul, daca doresti sa realizezi si cel mai banal lucru, exista o doza marita de…suspiciune! De catva timp, apropae ca nu mai imi incap amintirile ce sunt vii, cu atata pregnantza…

 Poate ca sunt atat de rau, de ..”paria” vazut incat,pe aici, in unele medii…se fersc de mine ca de  un purtator de ciuma bubonica…

Aş îndrăzni  totusi a vă invita la un moment de sinceritate. Acceptaţi? Numai, vă rog, să nu plecăm de la ideea că trăim într-o lume în care «îţi este răpit dreptul de a visa», cum ne îndeamnă un personaj, produs al multor convulsii acumulate în istorie.Am impresia că repectivul nu a aflat încă gustul autentic al libertăţii, mulţumindu-se cu teoriile din cărţile epocilor mai mult sau mai puţin «moderne».  

Dar cine imi poate înlănţui sufletul, fără propria consimţire, când Dumnezeu a avut grijă în a ne crea liberi?  Nu cumva fiecare a reuşit a face rost  de câteva«lanţuri» sau poate doar  s-a moştenit acest adevărat «sport naţional»şi e promovat la rang de idee «creştină»?

Acum aceste «lanţurile» au forţa de a ne strânge şi a ne  sfâşia… Trebuie cumva sa apelam la arme sau la violenta? Sau in fiecare din noi poate ca mai pastram acea tărie morală în a recunoaşte, că realitatea este deseori prea adevărată şi extrem de dură pentru a ne  contrazice?

Nu-mi permit sa va …ametzesc atat de tare.. Nu m-ash simtzi bine… Cu sigurantza , am mai “tratat” subiecte ce se leaga inevitabil de multe lucruri.

 Iubesc libertatea de exprimare, Iubesc oamenii sinceri si dreptul la viata al tutror. Insa, constrangerile, tirania de orice fel de natura, starea de incertitudine si…avatarurile unora de a ne…”duce cu presul” ma intriga!

 Retoric vorbind,fara sa par a fi “virusat” sau… Doamne -fereste a fi paranoic, mai exista oare Libertate? Sau acest lucru s- apierdut undeva…”departe”?

  Citind despre unele orori ale acestui secol-abrutizarea populatziei evreiesti (in general) dar si a altor popoare in cea mai draconica inventzie-”lagar de concentrare”- am ajuns la concluzia ca acei oameni chinuitzi vor avea (mai mult ca sigur) locuri alese in…Imparatzia Cereasca. De ce? Pentru simplu fapt ca au suferit,au fost umilitzi, batutzi, scingiuitzi,infometatzi, insetatzi, gazatzi etc

 Am intzeles ca viatza are un rol, dar nu se cuvine …altor “oameni rasatzi, superiori” (oare in ce  sau la ce) a se da…drept dumnezei, deoarece se traduce prin …dezumanizare!

Hmmm, despre libertatea de mişcare în spaţiul ce  s-a dat, indiferent de «nuanţe», de «intensitate», de «poziţionare», este mult mai greu de vorbit, de scris , decat orice alt lucru…Simplu! Notziunea de suflet primeaza! E aidoma unei “dulci” injectzii ce are efect direct … Libertatea dispare! E asa de logic ! Cu atât chingile sufletului  oricăruia sunt mai încordate, mai insuportabile, «angoasante».

 De ce oare omul modern  se lăcomeşte la atâta spaţiu? De ce dar  se depărtează atât de mult de centrul fiinţei sale?   

 Omul a ieşit din Adevăr, a vrut să fie  neutru,«căldicel», să devină precum vremurile.Oare s-a conştientizat acest aspect?  Cu siguranţă s-a ratat posibilitatea de a trăi în Absolut. Doar acolo dreptul de a visa este garantat. Doar acolo există posibilitatea de a visa însuşi visul Lui, ceva mai mult decat suma tuturor visurilor şi ideilor omeneşti. Doar astfel orice vis, inignifiant sau grandios, devine posibil.Ce argument mai veridic să rememorez? Nu spun înţelepţii lumii acesteia că partea conţine în sine întregul? Şi visul, oricărui -poate şi trebuie să fie însoţit de visul Lui. Ar fi şi ar ţine de domeniul idealului.
    Dar tot omul  modern a reuşit a crea o lume  artificială ,după unele principii «democratice».Expansiunea noţiunii de libertate poate să semnifice o libertate artificială, un adevărat simulacru care se  vrea impusă nu ..acceptată. Pot să o vizualizez ca pe o umbră a unei «noi» idei. Insist asupra noţiunii de «nou» deoarece aceste concepte,teorii quasi-improvizatorice au un ecou  şi un ritm sacadat în zbuciumata istorie a Umanităţii. Istoria nu numai că are capacitatea de a se respecta dar pot susţine ideea că este repetitivă.

  A spune că lumea e scăldată în bunătate nu înseamnă a exprima un optimism naiv care ar ignora natura umană. Dimpotrivă, a fi realist înseamnă a accepta neînţelesul specific situaţiei încurcate în care  omul se revoltă împotriva unui Creator care se încăpăţînează să n-o abandoneze. Printre altele, înseamnă şi a vedea  şi accepta ideea că oamenii sînt răi în ciuda faptului că trăiesc în virtutea unei extraordinare bunătăţi. Sună  aproape paradoxalca o celebră lege a lui Murphy?

   Prin urmare, cum se explică această contradicţie, că oamenii devin răi într-o lume bună în realitate? Poate că am găsi un răspuns dacă am admite că astăzi, precum în primele trei secole d.Hr., trăim din nou vremuri tulburi,sub o impresie generală a unui echilibru paşnic liber exprimat.    Poate fi asemănată ca o  trecere pe sub Arcul de Triumf! Care triumf? Singurul monument «triumfal» al căderii , al tuturor durerilor  Secolul XXI a debutat sub auspiciile «profetice» binecunoscute  ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum că acesta:«va fi religios sau nu va fi deloc» Realitatea nu confirmă dar nici nu poate nega acest «point de vue». Fără as fi sarcastic sunt de acord că profeţia preţioasă a lui Malraux este cel mult o ..puerilitate, o copilărie ridicată la rang de adâncă reflecţie filosofică.

     Zadkielix alias D.M

       

Horoscop

O predica deosebita la Duminica Fiului Risipitor

Predica la Duminica Fiului risipitor -Sf. Ioan Maximovici

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitoul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii? Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea – urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

NAŞTEREA DOMNULUI – RĂSCRUCE A ISTORIEI

Un celebru text bizantin ortodox, care a putut sta la baza alcătuirii frumoaselor noastre colinde româneşti, readuce în amintirea noastră, evenimentul istoric al Naşterii Domnului în Betleemul Iudeii. Această Naştere a fost reală, atestată de Sf. Evanghelii şi de alte mărturii contemporane, iar comemorarea ei e menită să o reactualizeze în propriile noastre conştiinţe.

În sec. al VI-lea (490-560) cunoscutul imnograf bizantin, Roman Melodul, întocmea şi cânta, pentru prima dată, în biserica Sf. Sofia din Constantinopol,aşa numitul Condac al Naşterii Domnului, care va deveni, de atunci înainte, unul din cele mai frumoase texte ale imnografiei noastre răsăritene ortodoxe:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,

şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii slavoslovesc

şi magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Marea frumuseţe literară a acestui text se alcătuieşte pe o rară adâncime de cugetare teologică, una din cele mai rafinate de-a lungul secolelor creştine.

A-l naşte Fecioara  pe Cel mai presus de fiinţă, înseamnă a-L naşte-n trup omenesc pe Cel ce l-a făcut pe om; a-l aduce-n timp pe Cel ce este deasupra timpului; a-l întrupa pe Creator în trupul propriei Sale creaţii. Aici se cuprinde întreaga taină a pogorârii lui Dumnezeu pe pământ.

Pământul se poartă ca o fiinţă vie: Celui neapropiat Îi aduce peştera. E ca şi cum pământul ar ţine pe palme peştera din Betleem şi I-o îmbie lui Dumnezeu pentru ca acesta să-Şi afle adăpost spre a se naşte-n trup. Peştera nu e o construcţie făcută de mână; ea face parte din plămada însăşi a pământului. Prin faptul însă că-l adăposteşte pe Dumnezeu, ea devine cer.

Păstorii se îndreaptă spre peştera Betleemului, cântându-I lui Dumnezeu laolaltă cu îngerii de deasupra. Aşadar, alte hotare care se topesc: cerul se întrepătrunde cu pământul şi pământul cu cerul, purtătorii de trup cântă împreună cu cei fără de trup, lumile care până atunci păreau străine se regăsesc în armonia lor dintru început.

Magii care se închinau stelelor, de la o stea au învăţat să I se închine lui Hristos, cel ce era mai mult decât o stea şi decât toate stelele la un loc.Drumul magilor călăuziţi de stea devine astfel lungul drum al omenirii către Dumnezeu Cel adevărat, dar şi părtăşia întregului univers la descoperirea acestui drum. Dacă îngerii merg laolaltă cu păstorii prin cântec, steaua merge laolaltă cu magii prin lumină. Câtă splendoare!

Orice prunc omenesc e menit să şi îmbătrânească; odată îmbătrânit, el devine pruncul de atunci, de altădată. Nu însă şi Pruncul cel dumnezeiesc: El rămâne veşnic tânăr. El e de-a pururi Pruncul de acum. El nu s-a născut numai pentru păstori şi nu numai pentru magi, nu numai pentru păgâni şi nu numai pentru fiii lui Israel, nu numai pentru oamenii simpli şi nu numai pentru cei învăţaţi, ci pentru noi toţi, pentru tot omul.

Cheia spre adâncime a acestui text este cuvântul astăzi. Fecioara, într-adevăr, L-a născut pe Hristos atunci, în zilele lui Irod, dar îl naşte şi astăzi în vremea noastră, în chiar clipa când comemorăm evenimentul. Atunci s-a petrecut naşterea istorică, astăzi se petrece naşterea mistică, pogorârea tainică a lui Iisus în viaţa noastră duhovnicească. Aceasta este una din tainele creştinismului: în plan istoric, comemorarea evenimentului religios ne face contemporani cu el, în plan duhovnicesc, transfigurarea mistică îl face contemporan cu noi.

Imnul Sf. Roman Melodul ne dezvăluie taina prin care evenimentul istoric al Naşterii Domnului se strămută în noi, în fiecare din noi: pământul I-a deschis peştera, noi să-I deschidem ieslea sufletelor noastre.

Nota Bene. Acest articol este de fapt o preluare dupa articolul domnului Preot. profesor conf.univ.dr. Mihai SĂSĂUJAN

D.M

Opinii ale mele despre Creatie

Creatia- unele consideratii din perspective religioasa traditionala,ortodoxa

”La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină !” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.”(Geneza)

Descoperirea textelor cuneiforme si munca lor de decodificare, descifrare, catre sfarsitul secolului al XIX-lea, pun temelii unei perioade controversate cunoscuta in lumea ideilor sub denumirea de panbabilonism. Cercetatori de talie mondiala, cum au fost H. Gankel, F. Delitzsch, A. Winckler, A. Jeremias, S R. Driver, S Langdon, Samuel Noah Kramer si altii sustin, pe baza unor concluzii destul de pripite, ca Vechiul Tstament nu s-a dezvoltat independent de sfera babiloniana de gandire si traire. Ba mai mult, ei nu se rezuma la postulatul unor analogii sau posibile coincidente intre Mesopotamia, si Israel, ci merg mai departe, argumentand ca intreaga conceptie despre lume in cadrul traditiilor din Orientul Apropiat, deci si a Vechiului Israel, izvoraste din traditia mesopotamiana, de aici si notiunea de panbabilonism.

Cercetari recente asupra straturilor timpurii de cultura si civilizatie din Mespotamia au relevat faptul ca Babilonul a fost asemenea unui ferment composit. El a fost un punct de intalnire a mai multor rase, civilizatii si culturi, si ca numai la o data destul de tarzie devine un centru independent de emanatie culturala si spirituala. In plus, s-a dovedit ca observarea si cultul astrelor, pe care se baza mitologia astrala nu a jucat un rol important in perioada sumeriana. Acest lucru a facut posibila respigerea teoriei ca Babilonul a fost tinutul de origine al sferei biblice de gandire (nu asa si al unor forme literare). Cea mai serioasa obiectie impotriva panbabilonismului a fost formulata chiar in perioada lui de glorie, de catre W. Wundt, care scoate in evidenta faptul ca orientarea mintala si auditiva fundamentala a popoarelor din Orientul Apropiat se deosebeste total de orientarea vizuala a grecilor. Prima era statica, in timp ce a doua era dinamica si, prin urmare, nu se putea pune problema unor reflexe sau duplicate ale lumii ceresti sau pamantesti la popoarele din Rasaritul Apropiat asa cum era cazul celor vazute prin imaginatia vizuala, cel putin nu ca principiu predominant. Acestea erau preocupate de ideea unor conflicte si evenimente de la inceputul si sfarsitul timpului, despre care preotii si profetii cantau sau profeteau, sau le imitau in cadrul unor ritualuri definite.

Odata exclusa posibilitatea -unui panbabilonism universal, cercetatorii s-au concentrat mai ales asupra relatiei dintre traditia iudaica si cea babiloniana. Dar si in acest caz, pe baza unor analogii si netinandu-se seama de limitele tiparelor umane de exprimare, se ajunge la concluzia unei dependente fundamentale a traditiei iudaice de cea babiloniana. S. R. Driver, de exemplu, folosind ca punct de referire motivul potopului, pe care il prezinta ca fiind la origine un mit pur babilonian, ajunge sa afirme, fara alte considerente, ca si in cazul referatului biblic al creatiei se face vizibila folosirea unor surse din aceeasi traditie. La promovarea unei astfel de idei au mai concurat si alti factori, printre care locul cel mai de seama il ocupa datarea eronata a textului babilonian al creatiei Enuma elis. Desi copiile acestui text, escavate in secolul trecut la Ninive, au fost datate mult mai devreme de anul 750 i.d.Hr., data scrierii lor a fost pusa in jurul anului 2000 i.d.Hr., deci cu mult inainte de cea mai timpurie, datare posibila a scrierii textului Genezei. Aceasta datare este insa eronata. W. G. Lambert considera ca Epicul babilonian al creatiei, Enuma elis, nu a fost compus inainte de anul 1100 i.d.Hr. si ca el nu este un text normativ pentru cosmologia babiloniana sau sumeriana, ci mai degraba “o combinatie sectara si aberanta de curente mitologice tesute intr-un tot unitar fara precedent”.

Aceasta parere autorizata, cea mai recenta dupa informatiile pe care le posedam, pune intreaga problematica intr-o noua perspectiva, fara a inlatura posibilitatea unei relatii genetice sau a unor coincidente de idei, pe care insa nu le reduce la o origine strict babiloniana. La aceasta Lambert adauga si o noua viziune asupra civilizatiei babiloniene, care nu mai este vazuta ca un tot unitar, ci ca un maret compositum. In Mesopotamia antica au circulat o multime de idei. Religia sumeriana a fost organizata In state-cetati, fiecare avand zeii si cultul propriu. Ierarhia zeilor era coordonata in functie de importanta acestor cetati. Hammurabi (c. 1792-1750 I.d.Hr.) a fost cel care a format un prim stat babilonian coerent, desi religia ramane pentru foarte mult timp organizata tot pe cetati. Perioada adevarata de inflorire a statului babilonian se intinde de la Hammurabi si pana la Nabucodonosor II. Daca, din punct de vedere politic, Babilonul ajunge sa fie simbol al coeziunii politice in Mesopotamia, din punct de vedere religios, traditiile locale se fac inca simtite. In primul mileniu i.d.Hr. compozitiile mitologice nu mai iau forma unor epice. In schimb incep sa apara texte si comentarii erudite cu un accentuat caracter esoteric. Asa se face ca miturile de la Nippur si cele din Babilon pot ti sesizate fara nici o dificultate.

Privita in ansamblu civilizatia babiloniana a fost compusa din trei mari elemente. Cel dintai element apartine sumerienilor, care au pus bazele unei infloritoare civilizatii in Mesopotamia de sud. Al doilea element apartine semitilor care s-au asezat in valea Eufratului cam pe la mijlocul mileniului al 3-lea i.d.Hr. Ramane cel de al treilea, element, al amoritilor, care au venit in Mesopotamia, ocupand valea Eufratului, catre sfarsitul mileniului al 3-lea i.d.Hr. Din aceste grupari de popoare cel mai activ si mai original a fost al sumerienilor si aceasta mai ales in probleme culturale. Lor le datoreaza atat semitii cat si amoritii multe aspecte din cultura si civilizatia lor. Datorita acestei intrepatrunderi este foarte greu sa se delimiteze cu precizie fiecare strat de civilizatie si cultura din care s-a nascut marea civilizatie babiloniana- In consecinta, caracterul incert al originalitatii civilizatiei si culturii babiloniene si a lipsei de prioritate in timp inlatura de la bun inceput posibilitatea unui panbabilonism asa cum acesta a fost formulat la inceputul secolului nostru.

Dupa aceste cateva consideratii introductive generale sa analizam relatia dintre Epicul babilonian al creatiei Enuma elis si referatul biblic al creatiei din Geneza, 1,1-2,3.

In cazul referatului biblic al creatiei a existat si mai exista inca tendinta de a minimaliza importanta acestuia prin reducerea continutului lui la nivelul unei mitologii pagane, subestimandu-se ponderea sa teologica si religioasa in general. Este adevarat ca pot fi sesizate anumite nuante comune intre diferite trasaturi individuale ale referatului biblic al creatiei si cateva idei similare din Babilon, Femeia si Egipt. Cu toate acestea, pana si cea mai simpla credinta biblica privind creatia se deosebeste fundamental de orice credinta creationista pagana, iar similaritatile folosite in mod reductionist nu fac altceva decat sa scoata in evidenta caracterul singular care face din traditia biblica un specimen religios unic.

Din lectura epicului Enuma elis si a Genezei 1,1-2,3 vom observa ca :

1. In ambele cazuri se face referire la haosul primordial, care a fost separat in cer si pamant si o echivalenta de termeni pentru haos: tiamat si tehom ;

2. Lumina a existat inainte de crearea astrelor ;

3. Crearea firmamentului, a pamantului, a astrelor, a omului si odihna divina

4. Cifra sapte este prezenta in ambele cazuri.

Din textele poetice ale Vechiului Testament, unde se face referire la tensiunea dintre Creator si diferite elemente ostile, s-a dedus o asemanare cu conflictul dintre Marduk si Tiamat.

Pornindu-se de la aceste coincidente in idei s-a ajuns la concluzia ca textul biblic ar fi folosit materiale ce au apartinut sferei religioase babiloniene.

Pentru clarificarea acestor puncte de comparatie intre cosmologia babiloniana si cea biblica, vom analiza cateva elemente care in cele din urma vor elucida, credem, cat se poate de bine problema relatiei dintre aceste doua cosmogonii.

Principiul creator

Premiza principala a conceptiei biblice despre creatie porneste de la dependenta completa de Dumnezeu a ordinii empirice. In structura creatiei Dumnezeu, Yahve, este chipul central, atotputernic, a carui vointa unica sta la baza actului creator. Acest Dumnezeu creator intra in relatie personala cu lumea creata prin lucrarea sa pronietoare. Stransa legatura dintre creator si creatura imprima intregii creatii si un tel moral precis. Referatul biblic al creatiei nu ne spune nimic despre felul in care Dumnezeu a luat fiinta. Italnim simpla afirmatie ca El era la inceputul inceputurilor. Chiar inainte de a descoperi modul de exprimare a vesniciei lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura nu lasa sa se inteleaga ca ar fi existat o clipa in care Dumnezeu nu a existat.

Spre deosebire de Geneza, referatele cosmogonice babiloniene, in speta Enuma elts, sunt preocupate, inainte de toate sa redea modul in care au aparut zeii. Astfel epicul incepe prin a prezenta o genealogie stricta a zeilor; de aici si ideea ca Enuma elis este in primul rand un text teogonic si numai ca idee secundara cosmologic. “Cand sus cecul nu era (inca) numit, (Iar) jos pamantul nu avea un nume, (Atunci) erau doar Apsu, primordialul, care ii va concepe pe toti (zeii) Si Mumu-Tiamat, care ii va naste pe toti (zeii), Unindu-si apele in una singura.

Cand pasunile nu crescusera, iar tinuturile mlastinoase nu se vedeau ; Atunci cand nici unul dintre zei nu fusese conceput, Fiind (inca) fara nume, iar destinul neharazit; In acel timp s-au nascut zeii din sanul lor”.

Imaginea inceputului pe care ne-o prezinta Enuma elis este clara. Nimic nu exista la inceput decat fortele haosului personificate in Apsu si Tiamat. Apsu reprezenta apele dulci si principiul masculin, iar Tiamat apele sarate ale marilor si principiul feminin. Din unirea acestor doua principii sau forte primordiale incep sa se nasca primele perechi de zei: Lahmu-Lahainu, Ainsar-Kisar etc. Sirul nasterilor culmineaza cu Marduk, cel care va deveni zeu suprem al Babilonului. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii babilonemi erau doar forte naturale zeificate. Intrucat vesnica era doar materia universului, crearea in sine nu poate fi decat opera unui demiurg, care da forma lumii dintr-o materie haotica, amorfa.

Evitand sa prezinte o teogonie, Vechiul Testament afirma dependenta neconditionata a intregii lumi empirice de Dumnezeu. Totodata se elimina si greselile ce pot decurge din acordarea materiei universului a unui statut vesnic, independent de Dumnezeu, cum ar fi dualismul, care sustine un al doilea principiu pe langa Dumnezeu, si apoi panteismul, care identifica pe Dumnezeu cu lumea, transformandu-l intr-o putere impersonala, pulsand pretutindeni scapand totusi puterii de cuprindere a omului. Spre deosebire de Enuma elis, care angajeaza zeii in fluxul creational, identificandu-i cu diferite Sfere ale lumii create, Vechiul Testament prezinta crearea ca (pe un act al vointei libere a lui Dumnezeu. Astfel sunt inlaturate nu numai ideile creationiste ale popoarelor invecinate si posibila inrudire cu ele, dar se afirma, in acelasi timp, autoritatea suprema a lui Dumnezeu, precum si taina care invaluie puterea de neconceput a Creatorului. Chiar daca in Geneza se vorbeste de faptul ca Dumnezeu a modelat pe om si apoi l-a insufletit cu propria Sa suflare, ca a facut animalele si apoi pe femeie, prezentand deci intr-un mod simplist sau artizanal opera divina de creare, conceperea actului creator ca lucrare a Cuvantului lui Dumnezeu reprezinta o transpunere pe plan transcendental a notiunii de creare, evitandu-se orice nuante naturiste sau posibile inrudiri fizice ale lumii create cu Dumnezeu Creatorul. Referirea la puterea magica a lui Marduc, prin care el isi arata superioritatea fata de ceilalti zei, nu are nimic comun eu notiunea de Cuvant a lui Dumnezeu. In plus fortele magice ale lui Marduk nu sunt angajate in opera de creatie, ci reprezinta doar un atu in plus pe care acesta il avea; fata de ceilalti zei, fara insa a-l pune in vreo relatie speciala cu matura sau cu faptura creata. Yahve, in baza actului creator prin Cuvant, ramane intr-o legatura tainica, de nepatruns cu lumea creata, dand posibilitatea unei comuniuni spirituale cu El, in baza supunerii omului fata de voia Sa. Punctul central al intregii existente devine vointa divina care il confrunta pe om in relatie personala, considerandu-l vrednic de dialog. Prin aceasta creatia este inclusa, inca de la inceput, in acel proces spiritual in contextul caruia fiecare eveniment individual primeste valoare din sensul general al universului, adica din istorie. Soarta fiecarei fapturi este descoperita in interactiune cu vointa divina, care nu numai ca limiteaza dar si reinnoieste. Nu este deci un lucru de mirare ca Geneza prezinta crearea ca inceputul istoriei, istorie in care omul, prin neascultare, rupe legatura vietii vesnice cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu, prin lucrarea Sa pronietoare, modeleaza cursul istoriei intr-o varietate nesfarsita de posibilitati, pentru a-l readuce pe om la Sine.

In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de devenire, de oranduire a materiei primordiale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat. Dimensiunea transcendentala lipseste deci in acest epic. Crearea in sine este o simpla modelare artizanala printr-o forta prezenta in sanul materiei, sau mai precis, cea mai buna progenitura a fortelor naturii. Totodata crearea nu este conceputa ca act al vointei divine, ci ca rezultatul nefericit al unui conflict ce a izbucnit din pura mandrie luciferica; neintelegerea dintre Ea si Apsu si uciderea lui Apsu constituind cauza iminentei si inevitabilei teomahii care precede creatiei.

Tendinta de exaltare a lui Marduk peste ceilalti zei este departe de a avea un caracter monoteist. Ridicarea lui Marduk la rangul de zeu suprem este o actiune ce consuna cu ridicarea Babilonului, al carui zeu (tutelar era, la un statut de suprematie in regatul babilonian. Im timp ce monoteismul, specific Genezei, este afirmarea unui singur Dumnezeu, in cazul lui Marduk asistam doar la acordarea unui rang tutelar, de proeminenta in conclavul zeitatilor babiloniene. Aceasta pozitie ii este acordata in urma unui examen valoric pe care Marduk il trece in fata zeilor inainte de a incepe lupta cu Tiamat.

Relatia dintre lumea creata si Marduk nu este una de dependenta, deoarece Marduk este o simpla cauza intr-un proces cauzal extins in timp pana la Apsu si Tiamat, stramosii sai. Actul de modelare a lumii nu-l angajeaza intr-o activitate pronietoare. Odata terminata modelarea universului, Marduk se retrage in Esaggila, lasand sarcina slujirii zeilor dar si de construire a cetatilor in seama omului.

Prin urmare, in traditia babiloniana, reprezentata de Enuma elis, nu se poate vorbi de un Spirit divin independent de materie, care o transcende, ci, mai degraba, de o zeificare a materiei cosmice preexistente, idee cu totul straina nu numai Genezei ci intreg Vechiului Testament.

Materia primordiala si actul creator

Epicul Enuma elis incepe prin a descrie starea confuza de completa nedeterminare care a existat la inceput, cand din intreaga existenta haotica se desprindeau doar doua principii definite, Apsu si Tiamat, si din a caror impreunare iau nastere, rand pe rand, noi zeitati; ceea ce indirect reprezinta insasi crearea universului. Procesul de creare este progresiv. De la starea nedeterminata, in care nici cerul si mici pamantul nu aveau un nume (a nu avea nume in gandirea babiloniana insemna a nu fi venit la existenta ca entitate de sine statatoare) se trece la un stadiu de relativa determinare, prin nasterea lui Lahmu si Lahamu. Am spus un stadiu de relativa determinare, intrucat aceasta pereche de zei este foarte relativa (in rol si semnificatie) Asistam in continuare la o activitate creatoare mai precisa prin nasterea lui Ansar si Kisar, respectiv stapanii cerului si pamantului. Nasterea acestora are loc inainte de conturarea functiilor lui Lahmu si Lahamu, si in cadrul unui proces evolutiv ontico-valoric, caci ei depasesc pe ceilalti zei care ii preced. Aducerea la existenta de noi zei si deci crearea universului continua in cadrul unei evolutii valorice ascendente, culminind cu Marduk, cel care in urma bataliei cu Tiamat va modela universul.

Intreg procesul de creatie este o simpla activitate legata de actul nasterii sau al formarii din materia preexistenta a unor fiinte sau entitati care formeaza intreg ansamblul universului. De aici reiese ca in Enuma elis materia este considerata vesnica. Ca babilonienii credeau in vesnicia materiei este afirmat si de istoricul Diodor Siculus, care a trait in ultimul secol inainte de Hristos. El scria : “Caldeenii spun ca substanta (physis) lumii este eterna (aidos) si ca nu a avut nici un prim inceput si nici nu va suferi vreodata distrugere”.

In contrast cu, aceasta traditie, Geneza sustine crearea universului din nimic (ex nihilo). Chiar daca aceasta idee este considerata o expresie a gandirii apusene, ea fiind afirmata mai tarziu in Vechiul Testament (2 Macabei 7, 28), semnificatia ei teologica si psihologica este clara. Ea este menita sa exprime ceea ce pentru Vechiul Testament este esential, adica atotputernicia puterii si vointei Creatorului divin, care din nimic aduce la existenta intregul univers. In plus, asocierea facuta intre expresia ebraica tehom si cea babiloniana tiamat, in baza unei inrudiri semantice, ca fiind stari echivalente ale haosului primordial in care predomina -apa, nu poate fi sustinuta ca fiind o influenta a traditiei babiloniene asupra, celei ebraice. Ideea unui haos primordial in care predomina apa nu este specific mesapotamiana. Egiptenii recunosteau pe Nu (Nun), zeul apelor primordiale, ca izvor al tuturor lucrurilor. In Grecia antica existau mai multe opinii, printre care si aceea ca Oceanul este descris ca parinte (genesis) al zeilor de catre Homer; iar Thales si Anaximandru considera apa ca fiind primul element. De altfel, insasi traditia mesopotamiana are pareri impartite cu privire la starea de inceput, ideea de haos ooupand un loc secundar fata de celelalte traditii. Astfel, in jurul anilor 2600 i.d.Hr. circula ideea ca la inceput a existat pamantul, acesta fiind materia prima din care a fost creat tot ceea ce exista. Cam pe la anul 2000 i.d.Hr. apare credinta ca apa este elementul primordial al intregii existente. Epicul Enuma elis se inscrie in aceasta traditie; Apsu si Tiamant fiind personificari ale apelor dulci si sarate. Cea de a treia traditie cosmologica intalnita in juriul anilor 1700 i.d.Hr. propune timpul ca element prim din care decurg toate. Aceasta lipsa de concordanta in idei si imbratisare de-a lungul veacurilor a unor traditii total opuse dovedeste incertitudinea in care pluteau mesopotamienii cu privire la starea primordiala.

Traditia ebraica propune neantul ca stare de inceput din care decurge, prin lucrarea atotputernica a lui Dumnezeu, intreaga existenta.

Cat priveste activitatea creatoare propriu-zisa, cele doua traditii sunt total opuse. In primul rand, Epicul Enuma elis este preocupat sa dezvolte ideea unui conflict cosmogonic. Primele patru tablite se ocupa cu evenimentele ce preced lupta dintre Marduk si Tiamat, descriind totodata aceasta teomahie. Activitatea creatoare este reluata in mai putin de doua tablite. Prin urmare ideea centrala nu este actul de modelare a materiei preexistenta, adica de creare propriu-zisa, caci nu acest lucru intereseaza economia generala a Epicului, ci batalia si, in cele din urma, victoria lui Marduk asupra lui Tiamat si glorificarea acestuia ca razbunator al zeilor.

Dupa lupta crancena, dar de scurta durata, Marduk taie in doua hoitul lui Tiamat, o parte o ridica in sus formand firmamentul, iar din restul modeleaza pamantul. Separarea pamantului si a cerului este o ideea intalnita si in Geneza, fapt care a sugerat ideea unei paternitati babiloniene. Sa vedem insa daca lucrurile stau tocmai asa.

In intreaga traditie mesopotamiana, dar si in cea biblica, cerul este separat de pamant; se intinde deasupra pamantului. Fara indoiala ca pentru a reda una si aceeasi idee, conceputa ca experienta vizibila, era necesara o actiune care sa aiba acelasi rezultat ! Crearea cerului si a pamantului prin separare este prezenta si in alte mitologii.

In mitologia egipteana Shu separa pe Nut, cerul, de Geb, pamant. O lucrare asemanatoare este intalnita si in mitologiile hitita, feniciana si orfica. Cei care sustin paternitatea babiloniana a acestei lucrari de separare a cerului de pamant se bazeaza pe ideea ca aceasta ar ifi rezultatul unui conflict. Ei sugereaza acest lucru pornind de la textele din Isaia 51, 9-10 ; 27, 1; Psalm 89, 9-12; Iov 9, 13-14 ; 26, 12-13 in care considera ca ar exista reminiscente ale unui mit al creatiei ce l-ar fi prezentat pe Dumnezeu dupa chipul lui Marduk, luptand cu un monstru urias, inainte de a crea lumea.

Aceasta teorie, sustinuta printre altii si de Hermann Gunkel se bazeaza doar pe supozitii. In primul rand, intreaga traditie biblica nu a cunoscut un astfel de mit in care Dumnezeu sa fie angajat intr-o batalie cosmica si aceasta pe motiv ca nu gasim niciunde, incorporat in Vechiul Testament, un astfel de mit. In plus, chiar daca, sa zicem, ar fi cunoscut un mit de acest gen asemanator cu cel din Babilon, acesta, dupa cum se vede din Geneza , unde ar trebui sa fie plasat, nu a avut nici un impact asupra felului in care este prezentata aici crearea lumii. Ba mai mult, analiza lingvistica a textelor in cauza si a altor documente descoperite la Ras Shamira arata ca acestea sunt mai mult aluzii poetice la adresa popoarelor ostile lui Yahve si poporului Sau.

Dar si in cazul traditiei mesopotamiene situatia nu este prea clara. Tiamat nu este prezentata in mod consecvent ca o personificare a haosului. Cateodata ea este conceputa ca un monstru urias, apoi ca o masa de apa, sau ca o femeie care inainteaza impotriva lui Marduk insotita de o masa de apa plina de tot felul de monstri. Pe baza acestei inconsecvente de reprezentari, Lambert sustine ca Enuma elis combina doua traditii deosebite. Faptul ca traditiile mai vechi din Mesopotamia nu vorbesc de un conflict cosmic, care rezulta in separarea cerului de pamant si ca aceasta idee apare mai tarziu cu scopul de a-l preamari pe Marduk, il face pe acelasi autor sa conchida ca aceasta traditie apartine dinastiei amorite care transforma Babilonul dintr-o cetate fara importanta in centru politic al unui mare imperiu . Asa stand lucrurile, coincidenta de idei prezenta in acest caz nu poate fi considerata ca un imprumut de origine babiloniana.

Ziua odihnei

Atat Geneza cat si Enuma elis mentioneaza la sfarsitul creatiei o perioada de odihna : “Astfel au fost savarsite cerurile si pamantul si toata faptura lor. In ziua a saptea Dumnezeu a savarsit lucrarea pe care o facuse ; si in ziua a saptea s-a odihnit de toata lucrarea pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua a saptea s-a odihnit de toata lucrarea lui, pe care o zidise si o facuse” (Geneza 2, 1-3). Enuma elis, in tablita a 6-a, prezinta pe Ea si Marduk sfatuindu-se cu privire la “odihna zeilor”. Pentru a le da posibilitatea sa se odihneasca, Marduk concepe crearea omului, act dus la indeplinire de catre Ea. O idee asemanatoare este intalnita in Mitul Atrahasis , precum si intr-un mit sumerian “Enki si Ninmah”. Aceste mituri vorbesc de faptul ca zeii trebuiau sa munceasca pentru a-si castiga existenta zilnica. Ca raspuns la cererea lor insistenta a fost creat omul, a carui datorie principiala era sa procure zeilor hrana si bautura zilnica necesara. Scopul crearii omului fiind acela de a sluji zeilor, omul isi indeplineste aceasta obligativitate punand in fata statuilor zeilor mancare si bautura de cel putin doua ori pe zi. Ideea de odihna a zeilor, implicita in miturile Atrahasis si Enki si Ninmah, devine explicita, asa cum am aratat, in Enuma elis, care ii declara absolviti de obligatia de a munci.

Daca ideea de odihna este prezenta in cele doua texte, ebraic si babilonian, in cel babilonian nu se vorbeste insa de ziua a saptea ca zi de odihna, zi consfintita ca atare de insusi Dumnezeu. S-a afirmat ca notiunea de shabbath ar fi identica cu cea babiloniana de sappattu. In realitate lucrurile stau altfel. In ebraica shabbath inseamna sfarsitul saptamanii, iar cu referire la creare punctul de incheiere si binecuvantaire a acestei lucrari. In babiloniana, sappattu se refera la ziua a 15-a a lunii cand se incheie ciclul lunar, ziua cand luna se arata in intregime pe cer. Intrucat nici in sumeriana si nici in babiloniana nu s-a gasit o radacina pentru sappattu si deoarece termenul apare doar in jurul anului 1700 i.d.Hr., s-a sugerat ca acesta ar fi de origine amorita, si ca, atat babilonienii cat si evreii, l-au imprumutat de la amoriti. Totodata s-a observat ca in calendarul babilonian nu sunt indicate zile de odihna asa cum este cazul in traditia ebraica a Vechiului Testament.

Comparand shabbath-ul ebraic cu sappattu-l babilonian vom observa ca primul nu este fixat in functie de ciclul lunii si deci nu este legat de practica pagana de adorare a astrelor. In acelasi timp, shabbath-ul este o zi sacra, in timp ce corespondentul terminologic babilonian este o zi nefasta. Shabbath-ul este o zi aleasa prin vointa Dumnezeului creator si implica in primul rand abtinerea pioasa de la orice activitate. Observarea acestei zile ieste o aducere aminte ca Dumnezeu este si Domn al timpului si ca nimic nu trebuie sa stea in calea stradaniilor omului de a intra in comuniune cu El. Aspectul de bucurie legat de aceasta zi aminteste si de faptul ca Dumnezeu este indurator si iubitor.

Ciclul saptamanal ce culmineaza cu sbabbath-ul, fie ca este considerat ca institutie divina decurgand din impartirea perioadelor de creatie, fie ca reprezinta iesirea din robia egipteana, are un caracter unic in contextul gandirii religioase din Rasaritul Apropiat, si aceasta in ciuda faptului ca iudaismul de mai tarziu transforma shabbath-ul dintr-o zi a binecuvantarii, odihnei si bucuriei, intr-o zi plina de restrictii aspre si prohibitii.

Singura notiune care ar putea fi considerata ca fiind comuna celor doua traditii este deci ideea de odihna, dar si aici trebuie sa fim precauti deoarece ansamblul general al activitatii lui Yahve nu concepe odihna in sensul unei inactivitati depline sau uitare a lumii cum este cazul cu traditia babiloniana.

Cifra sapte

O ultima consideratie in legatura cu cifra sapte. Referirea din Geneza la cele sapte zile ale creatiei a fost considerata ca fiind o influenta a celor sapte tablite ale creatiei din Epicul Enuma elis. Referitor la aceasta problema Alexander Heidel spunea: “a atribui zilelor creatiei din Geneza 1, 1 – 2, 3, faptul ca Enuma elis este compus din sapte tablite este ca si cum ai incerca sa stabilesti o relatie intre cei 12 fii ai lui Iacob si cele 12 luni ale anului”. In Geneza crearea are loc in primele sase zile, iar in a saptea Dumnezeu se odihneste, in timp ce in Enuma elis tablitele II, III si aproape in intregime tablitele I si IV nu fac nici o referire la creare. Tablita V se ocupa de creare, iar odihna lui Marduk in compania zeilor incepe cu prima parte a tablitei VI si se extinde virtual si in intreaga tablita VII. Nu se poate vorbi in acest caz de o influenta oricat am dori sa facem acest lucru !

Nu putem nega si faptul ca exista anumite coincidente de idei intre conceptia babiloniana si cea ebraica despre crearea lumii, cum ar fi: iesirea pamantului din apa; separarea pamantului si a cerului; crearea lumii si rolul ei. Chiar la un nivel mai profund exista o astfel de convergenta. Enuma elis propune ideea unui agent inteligent ca fiind creator al lumii impotriva haosului orb sau a unui impuls ce creeaza la voia intamplarii. Existenta unui astfel de creator, investit cu autoritate divina, sugereaza existenta in Mesopotamia a unei credinte profunde in ceea ce priveste menirea divina si vocatia suprema a universului. Crearea omului din sanagele lui Kingu stabileste o coordonata fundamentala si un principiu calauzitor in antropologia mesopotamiana, prin aceea ca omul este dator sa se defineasca in permanenta referire la autoritatea cereasca printr-o slujire jertfelnica.

Totusi, dupa cum am aratat mai sus, este necesar sa pastram in minte deosebirile fundamentale existente, care dau Genezei un caracter distinct nu numai in comparatie cu Enuma elis, ci si cu toate celelalte mituri ale creatiei din sfera gandirii semite.

La baza acestor deosebiri se afla ideea unui singur Dumnezeu creator care, in relatie cu oamenii, se descopera ca persoana spirituala independenta de natura. In acelasi timp, Enuma elis dezvaluie o conceptie naturista, in care zeitatile sunt fenomene naturale personificate, de aici si ideea ca zeitatile panteonului babilonian nu sunt vesnice ci apar, rand pe rand, intr-o insiruire ciclica, din haosul primordial. Diversificarea fenomenelor naturii in zeitati umbreste intr-o masura extrem de mare isi posibilitatea credintei intr-un creator unic. De aici credinta ca zeitatea creatoare este un demiurg ce modeleaza universul dintr-o substanta data. Simplul act de creare din nimic si prin Cuvant nu poate fi inclus in contextul general al epicului Enuma elis. Exista in aceasta doctrina o recunoastere directa, nemijlocita a suprematiei naturii fata de zei si a unui principiu organizator care coordoneaza toate legile naturale. De aceea si ideea unei reintoarceri ciclice, dedusa din evolutia pe cer a astrelor, care determina tinta, si finalitatea tuturor evenimentelor, idee ce sta la baza epicului Enuma elis ; acesta (fiind un text liturgic care celebreaza (reinnoirea anuala a suprematiei cosmice a lui Marduk si revenirea la viata a vegetatiei si naturii in genere. Conceptul de revenire la ceea ce a fost submineaza in primul rand ideea de creatie de novo si in al doilea rand, de creatie in timp spre o tinta eshatologica finala. Creatia nu mai poate deveni un punct de inceput al evenimentelor istorice, chiar daca cetatea Babilon si (hegemonia conceputa de Hammurabi au dus la conceperea acestui text ca imn epic al victoriei lui Marduk, zeul principal al acestei fortarete .

Ideea de imprumut nu mai poate fi sustinuta si aceasta mai ales ca Geneza nu face nici un fel de aluzie la faptul ca ar fi -cunoscut mituri mesopotamiene dinainte de anul 1500 i.d.Hr. Descrierea regatului lui Nimrod si apoi Turnul Babei sugereaza o perioada in care legendele au inceput sa invaluiasca vestita cetate Babilon. Pana la Hammurabi (circa 1750 i.d.Hr.) Babilonul era un loc lipsit de importanta si obscur si pentru a deveni un centru al legendelor privind perioada de inceput a universului i-au trebuit, fara indoiala cel putin 100-200 de ani. Babilonul a putut sa ajunga un astfel de centru abia in jurul anului 1200 I.d.Hr. Pe langa aceasta, Vechiul Testament nu face niciunde referire la sumerieni, fapt care nu duce la ipoteza unei necunoasteri a traditiei babiloniene dinainte de 1500 de catre autorul sau autorii Genezei. Cat priveste ideea unui imprumut, aceasta este foarte complexa. Se pare ca traditiile babiloniene au ajuns sa circule printre evrei abia in perioada Amarna si intr-o forma orala.

Privit in aceste contexte, istoric si teologic, referatul creatiei din Geneza si Epicul Enuma elis reprezinta chintesenta a doua traditii care s-au dezvoltat independent, dar care au ajuns la coincidente de idei datorita unor afinitati culturale si rasiale si a unei experiente comun umane a lumii inconjuratoare.

In concluzie, elementele care dau un caracter unic conceptiei biblice despre creatie lipsesc in intregime din traditiile cosmologice ale celorlalte popoare pagane din Rasaritul Apropiat. Yahve, Dumnezeul creator se descopera, ca persoana eterna, suprem si atotputernic in relatia Sa fata de lume. Legatura indisolubila dintre Dumnezeu si lume, ca urmaire a tactului,creator ex nihilo, inlatura de la bun inceput posibilitatea unor interpretari mitice, panteiste sau deiste ale naturii. Intalnim in Geneza afirmarea unei realitati care este esentiala si conceptiei crestine despre lume ; afirmare normativa nu numai pentru Vechiul dar si pentru Noul Testament.

Eseu inspirat si preluat din cele scrise de domnul Prof. Univ. Dr. Remus Rus

Comentariile mele,personale

Nu vreau sa ma bag , dar “tovu vavohu” in ebraica nu inseamna ca pamantul “era netocmit si gol” . Mai degraba inseamna ca era “intr-un haos” .. Cel putin asa am inteles,dupa ce am aruncat un ochi in acest hatis mediatic ,virtual.

De asemenea in ebraica viitorul si imperativul se confunda . Deci “Sa Fie Lumina” ar fi “Fie Lumina” , asta insemnand ca lumina nu a fost creata atunci ce a fost doar relevata lumii acesteia …. Ma rog ACEASTA ESTE DOAR O CHESTIUNE DE NUANTA!…

De asemenea “Beresit bara elohim…” care in genere se traduce “La început a făcut Dumnezeu ..” iara este cu cantec . D-zeu apare in Vechiul Testament cu multe atribute pana la denumirea tetragramei , asa ca , Sadai , Elohim , Iahve, etc … nu sunt neaparat nume sau denumiri . Elohim este femininul de la Eloha , deci la inceput partea feminina a lui D-zeu a creat . Este de inteles sa fie unele confuzii deoarece ebraica este o limba consonatica , si la unele traduceri (Septuaginat – varianta greaca si Vulgata – varianta latina), sa apara unele greseli .

Aceasta este parerea mea,pe care o sustin,fara a ma considera un… specialist,ci doar situandu-ma la inceputul acestei interesante cercetari.

PROMIT ca ma voi documenta in continuare si o sa mai postez cate ceva legat de acestea.

D.M

Parerea mea despre…Potop

Potopul-Gandirea la evrei

Deşi auzim tot timpul în urechi fel de fel de teorii mai mult sau mai putin interesante, ceea ce ramane de-a dreptul incitant rezida prin lamentatiile, văicărelile unei anumite parti asa-zis intelectuale mereu supărate pe discriminările la care crede ea că ar fi supusă, cultura omenească este mult mai permisivă faţă de ideile despre Dumnezeu sau cele referitoare la Creatie. Receptarea părţii adverse

Mitul unui Potop trimis de Providenta sau de unii zei pentru a distruge o civilizaţie, ca un act de pedeapsă divină, este o temă care se regăseşte în legendele multor popoare.

Potopul apare de la sumerieni, în Epopeea lui Ghilgames până la egipteni -când lumea era inundată de Nun zeul Nilului.Similar actiunea lui Decalion in cultura grecilor antici este produsa atunci când Zeus- “Tatal zeilor”şi Poseidon- “Zeul Marilor”au trimis potopul asupra lumii până în timpurile cand s-ar fi petrecut ceea ce este relatat in Biblie. Mulţi admit că potopul a fost real şi că, la un moment dat, întreaga planetă a fost inundată de apă, probabil la impactul unei comete. Scrierile mayase arată acest lucru, că potopul a început după ce a apărut ceva straniu pe cer-reprezentand o alta dovada in acest sens.

Personal,eu nu admit prezumtia si “teoretizarea”geologilor ce spun că atunci cand s-ar fi produs acest beveniment s-ar fi format Marele Canion. În realitate,multi dintre c ei ce se considera liber-cugetatori,atei,considera,fara a avea vreo urma sau posibila dovada ca nu s-a petrecut nici un astfel de potop de pe vremea omului preistoric, pentru că planeta nu arată semne de potop decât de-acum milioane de ani.

Însă, cazand intr-un ridicol destul de bine conturat,ei au inventat ceva.In ultimele decenii au recunoscut ca s-ar fi petrecut “o inundaţie ce a fost asemănătoare cu un potop, care a avut loc în 4000-3000 i.Hr in perimetrul Marii Negre.”. La început, Marea Neagră era un lac dulce, în urma glaciaţiunii, după topirea lor a dus la o mare inundaţie, mulţi oameni preistorici ar fi descris aceea cauza că un potop, nivelul lacului crescând devenind astfel mare

Gravura The Deluge (Potopul) by Gustave Doré.

Tabla sumeriană – Epopeea lui Ghilgameş

Marea Neagră astăzi (albastru deschis) şi în 5600 I.Hr. (albastru închis) conform ipotezei lui Ryan şi Pitman

Multi crestini cred astazi ca Potopul de pe vremea biblica,de pe timpul lui Noe a fost numai o inundatie locala, undeva in jurul Mesopotamiei. Aceasta idee nu vine insa din Scriptura, ci e un rezultat direct al notiunii de “milioane-de-ani” privind istoria pamantului.

Noe ce a avut acest nume de botez si nu altul este al zecelea Patriarh al poporului israelit,ce a trait după protoparintele Adam conform Genezei(Facerea)- בראשית sau Întâia Carte a lui Moise din Vechiul Testament.Nu se cunoaste precis perioada intre care a trait el,dar se presupune ca ar fi trait cam prin jurul anului 3300 i.Hr.Dovada existentei sale este necunoscuta,fiind probabil un personaj mitologic sumerian, Ziusudra, imitat de evrei si de alte popoare.

După Traditia iudeo-crestina si conform Vechiului Testament (Geneză 5,28), Noe a fost fiul lui Lameh ,care era fiul lui Metusala (Matusalem), iar numele său în ebraică ar fi apropiat semantic de notiuni ca mângâiere, linişte sau odihnă.

Noe a trăit 950 ani de ani şi este ultimul dintre primii patriarhi a căror vârstă depăşeşte 700 de ani. Desigur,acest calcul avea o alta importanta.,desi de fapt inseamna 70 ani. Se situeaza ca longevitate ca si profetul Enoh ce ar fi trait aproape 365 de ani ( Geneză 5,23), următorii patriarhi neatingând asemenea vârste.Noe nu ar trait 950 ani, atorita a unor greseli de calcul,autorii Bibliei nestiind sa calculeze in sumeriana.Deci in realitate,daca ar fi existat ,Noe a trait 95 ani,iar la varsta de 60 ani ar fi construit Arca.

Traditia relateaza ca Divinitatea a vrut să pedepsească oamenii pentru viaţa păcătoasă pe care o duceau, în acelaşi timp cruţând familia lui Noe, care ducea o viaţă evlavioasă.

Noe, fiind înştiinţat, construieşte o barcă cunoscută sub numele de Arca lui Noe în care se urcă cu familia sa şi diferite animale salvate din calea Potopului trimis de Dumnezeu şi care a nimicit vieţuitoarele de pe pământ. Dupa Potop Noe trimite un corb sa vada daca apele au scazut,apoi un porumbel.

Dupa ce el si familia sa au iesit din arca,Noe a sacrificat un animal,in cinstea lui Iahve pentru ca i-a salvat si pentru ca Dumnezeu sa nu mai trimita acel potop.Ca in semn de legamant,Dumnezeu a pus pe cer simbolul cel mai spectaculos si totodata incantatory ca cel al curcubeului ,ce simbolizeaza pacea si linistea dupa o ploaie sau razboi.

Asemenea povestiri mitologige despre potop pot fi întâlnite şi în mitologia sumero-babiloniană a lui Ghilgameş (ca.1200 î.e.n.), sau mai târziu în Talmud si chiar in Coran.

Totusi,daca Potopul a fost unul local, de ce atunci Noe a mai construit o Arca? Putea foarte simplu sa plece in cealalta parte a muntilor si sa scape astfel de ape. Gandirea iudeo-crestina se bazeaza pe aceasta traditie pe care Dumnezeu i-a descoperit-o alesului Noe.

Un alt semn de intrebare,in care se evidentiaza gandirea iudeo-crestina se bazeaza pe idea conform careia Potopul a fost doar pe plan local.Interogatia cvasi-retorica se ridica astfel:”de ce Dumnezeu a mai trimis animalele la Arca pentru ca acestea sa scape cu viata?” Fara a da alte pseudo-raspunsuri,inclin sac red ca ar fi fost alte animale de acelasi fel in alta parte daca acestea ar fi murit.

Un alt semn de intrebare ce mi l-am adresat a fost-“daca Arca era atat de mare incat sa tina toate felurile de animale vertebrate terestre care existau, de ce dimensiunile dobezilor descoperite pe Muntele Ararat-Armenia au fost dezbatute si commentate de toti specialistii sau pseudo-specialistii existenti?Daca numai animalele mesopotamiene erau la bord, Arca ar fi fost cu siguranta mult mai mica, din punctul de vedere al dimensiunilor. Logic,interpretand dupa multele mele ganduri am dedus ca Potopul a fost unul…”local”,asa cum considera unii dintre evreii moderni, atunci de ce au mai fost trimise si pasari la bord? Acestea puteau foarte simplu sa zboare in muntii din apropiere.

Sa presupunem ca Potopul a fost unul local, cum puteau apele sa se ridice 15 coti (8 metri) deasupra muntilor (Geneza 7:20)? Nu cumva nivelul apei tinde sa se uniformizeze. Sau credeti ca tocmai acea cantitate de Apa nu se putea ridica sa acopere muntii locali si in acelasi timp sa lase restul lumii neatens?

Sa mai admitem ca Potopul a fost unul local, oamenii care nu traiau in vecinatate nu puteau fi afectati de catre acesta. Acesti oameni ar fi scapat de judecata pacatelor de catre Dumnezeu.Daca asa s-a intamplat, atunci ce a vrut sa spuna chiar Mantuitorul nostru Iisus atunci cand a asemuit judecata tuturor oamenilor la sfarsitul lumii cu judecata tuturor oamenilor din zilele lui Noe ( Ev.Matei 24: 27-39). Rezulta ca ar fi posibil o judecata partiala in timpul lui Noe ar insemna atunci o judecata partiala si la sfarsitul lumii.

In final vreau sa amintesc si un aspect mai…amuzant.Daca Potopul a fost unul local, ar insemna ca Dumnezeu si-ar fi incalcat in mod repetat promisiunea de a nu mai trimite niciodata un asa potop.

Cândva am crezut total în evoluţie.Voi incheia cu un pasaj al unui mare om si sfant contemporan Parintele Seraphime Rose. «Credeam nu fiindcă mă gândisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă .toată lumea crede în ea, căci este un .fapt, şi cum să tăgăduiesti . faptele ? [...] încă îmi mai amintesc cum profesorul meu de zoologie din anul întâi divaga asupra .«măreţelor» idei ale omului: pentru el, cea mai măreată idee pe care omul o născocise vreodată era ideea de evoluţie; o idee mult mai măreaţă, credea el, decât .ideea de Dumnezeu.»

Adevărul şi nu numai… ne fac liberi

In general cultura iudaica nu a acceptat niciodată ideea iluministă conform căreia cunoaşterea adevărului ne-ar face liberi. Desigur că o corectă cunoaştere a lucrurilor  asigură şi o anumită libertate de acţiune, însă, de cele mai multe ori, adevărurile sunt incompatibile cu necesitatea, mai ales atunci când vorbim de filosofia şi acţiunea politică.

Politicianul, în interesul propriului său popor, este obligat, de multe ori, să îl mintă pe acesta, minciuna nefiind ceva rău, atâta timp cât este folosită pentru o cauză nobilă. Citindu-l, după propria sa teorie pe Platon, Leo Strauss- un mare exeget este obligat să denunţe interpretarea greşită dată de Popper acestuia. Republica lui Platon nu prezintă atât gândul reformării unui sistem politic, cât o ontologie a politicului.

Tot de la Platon a preluat Strauss şi nevoia de mit. Miturile politice sunt absolut necesare pentru o bună funcţionare a unui stat. Oamenii au nevoie de credinţe, chiar dacă ele nu au acoperire întru adevăr. Şi chiar şi o credinţă care nu e în mod necesar adevărată, poate să fie utilă pentru devenirea umană.

D.M

Ciclul “Tichia de Margaritar”-episodul al douazecelea (*20)

Capitolul al 20-le” Banii si…metodele machiavelice” (EPISODUL INTAI)

…”Banul este cel ce face diferenta!”…”Fara bani…mirosi a …prost!”…dar se cam ignora si o anumita propozitie-”BANUL E OCHIUL …LUI AGHIUTZA!”

De ce oare se intampla,nu de ieri sau de azi ca aceste materiale si bucati de plastic sau de orice fel de obiect sa valoreze …cu mult mai mult decat orice altceva,nu-mi exlic si nu-mi voi explica…

Fenomenele intr-avutirii sau a “goanei” de-a dreptul prea-isterice pentru a avea din ce in ce mai mult a devenit o banalitate in tulburatul secol XXI. pARCA ,MAI MULT DECAT NICIODATA,IN CAZUL IN CARE nu doriti sa va mai “loviti” de tot felul de neajunsuri indeajuns “premiate”,tagma sau…adunatura bogatilor (“gasca”) pretinzand a fi adevaratii “Apostoli” sau…guru la care absolut orice ii inconjoara ar trebui sa li se inchine…

Nimic mai fals!Acest trend sau sport senzational de…irational a devenit oarecum infratit cu sindromul sau obiceiul de “a fi dus de nas” prin absolut toate mijloacele  omenesti si… neomenesti posibile!

Greata unora combinata cu spiritul (oops eram sa scriu spirtul) de “lasa asa ca sunt cel mai smecher” sau  “ha-ha cred ca l-am facut si p asta” abunda si inunda peisajul si asa atat de dezolant al aSA-ZISELOR RELATII CU SI DESPRE OAMENI. Decorul este brazdat de valurile unei anumite nesigurante proiectate intr-un clar-obscur demn de cel mai “interesant” scenariu si propovaduit de  falsitatea religiilor de tip…new-age-istice ce promoveaza intoleranta,nesupunerea,libertinajul si Nesimtirea.

Ar necesita pe termen mediu si lung un vast proces de limpezire sau chiar de epurare ale acestor periculoase devieri ca sa nu mai spun si sa scriu,oripilindu-va cu  aceste prea-inmiresmate dejectii ,pe care unii dintre noi se delecteaza si le pre(a)-gusta.E3ventual,in infatuarea lor ei mai au si pretentia a institui un morman de norme si legi cu scopul precis de a-i obliga si pe restul a se asemana si metamorfoza subit,leit ca …EI!

D.M